O noapte alba in apartamentul bantuit

Din varf de munte pana in groapa fara fund, credeam ca ma pot baza pe motul din frunte si ca nu va mai trebui sa ma tund. Se pare ca basmele nu exista, nici sfarsituri fericite, exista doar o realitate trista si un sir de vise infinite care uneori se indeplinesc. Primesc cu bratele deschise noua locuinta ce-mi fura privirea, ce spargator de vise, ce cuib de venerat si pastrat linistea.
Curand va veni…. si asa a inceput…

Colturi lucioase, curbe delicate ce-mi mangaie orgoliul fragil, mi-am gasit adapostul de nestemate unde pot sa-mi astampar entuziasmul de copil. Imi asigur pielea cu tratamente termale, parul cu balsam din flori sintetice, stelele din zare arunca raze fatale, clipirea sa-mi omoare in aceasta ora de inchipuiri malefice. Parca in aceasta liniste criminala, rarele zgomote devin monstrii de evitat, apa calda care se scurge simuleaza un tipat de copil mic maltratat, iar vantul vrea sa distruga confortul asezat.

Patura se incoloceste in jurul trupului obosit, perna-mi maseaza ceafa, totul este pregatit pentru lunga intrerupere din gandit. Portile noptii, larg se desfac, poftind la vanat creaturile fara de culoare, orice drac sau drogat acum isi scuipa dorul ce-l doare.
La jumatate de drum linistitor, un sunet despica mireasma de acalmie instalata, un tipat lung si apasator se evidenteaza in mintea pe jumatate relaxata. Oribil isi maltrateaza corziile vocale, ce i-ar fii putut asedia cetatea senilului, ce ganduri i-au otravit mintea de ameninta ca moare? Lancii tocite imi cresteaza pielea zbarcita, urmarita de degetele tremurande, nu mai exista poteca de altadata, nu mai exista loc de vise plapande. Tot infernul simfonic s-a dezlantuit, tavanul crapa sub obiectele sparte, toate astea m-au lasat fara planuri de supravietuire in aceasta noapte.

Pierdut ca o corabie in deriva, in prag de creat testament sarac, mi-am inghitit ultimul strop de saliva si am reusit pentru o clipa sa tac. Suficient a fost sa aud golul orgasmic ce razbeste peretii negriciosi, dintr-o data nu se mai intampla nimic, iar ochii-mi palpaiau curiosi. Puteam auzi pulsul extenuat, puteam auzi cum somnul refuza sa ma primeasca inapoi, era atat de bine in patul sifonat si in asternuturile proaspete si moi. Daca totusi nu mai pot adormi poate pot sa-mi raspund ce am putut auzi, sa o iau la fuga sau sa ma ascund? Cum ramane cu noptile viitoare, de ce mi se intampla doar mie? Cum ramane cu tipetele fara culoare, si mai ales de ce imi ramane amintirea asta atat de vie?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , , . 3 Comments »