Episodul 7 : Visele devin realitate

– Ma bucur… ma bucur teribil ca… Ma balbaiam ca un pustan de 14 ani, mainile imi transpirasera, iar de emotie nici sa o privesc nu puteam.
– Ca ?
– Ca ne-am intalnit din nou, Maria. Totusi nu ma asteptam sa te gasesc la spital. Ce sanse exista ? O coincidenta ciudata. Se fie asta un semn ? Sa fim oare predestinati ?
– Am venit sa vizitez o prietena, raspunse ea uitandu-se in jur ingrijorata.
– Uite ce e… imi doream sa o iau de mana, dar mainile mele erau atat de transpirate incat imi era rusine sa o ating… in ultimele zile m-am gandit mult la tine. Incepeam discursul meu penibil rugandu-ma sa nu ma intrerupa sau in cel mai rau caz sa spuna ceva care sa ma lase si fara putinele cuvintele pe care le mai aveam in dotare.
– Da ? Vai… sunt magulita. Si… cum eram ?
– Cum erai ? O Doamne, de asta imi era frica.
– Da. Ai zis ca te gandeai la mine, cum eram ? Eram dezbracata ?
– Nu, nu…
– De ce te-ai inrosit ? Stai linistit ca nu te voi musca… sau poate doar putin, vrei ?
– Nu, nu stiu ce sa zic… Ce era sa mai zic, era la cativa centimentri de mine, uitandu-se direct in ochii mei, cum face asta ? Cum reuseste sa ma ingenuncheze atat de usor ?
– Stiu ca vrei, te-am vazut cum ma priveai la petrecerea aia, cum ma priveai dupa ce te-am pupat pe banca din parc, iti citeam in ochi ce vroiam sa imi faci.
– Nu vroiam sa-ti fac nimic, cum poti crede asta ?
– Nimic, nimic ? Isi plimba mana pe gat, dar odata ajunsa in dreptul pieptului si-o luase subtil intrebandu-ma daca planuiam sa o sarut. Ce zici ? Sau poate sa ma musti si apoi sa ma saruti… ce zici ? Te-am citit bine ?
– Cat de cat…
– Politistule si eu m-am gandit la tine, dar sa nu-ti faci iluzii, nu fac parte din categoria fetelor care stau o noapte si apoi nu mai auzi de ele si sper ca si tu vei fi la fel de matur.
– Sigur, sigur.
– Imi placi, imi placi mult, uite numarul meu de telefon, suna-ma intr-o zi.

Ce nu stie Cristi e ca filmul acela nu era chiar asa de indescifrabil precum i-am spus. Intr-adevar contexul a fost destul de ciudat, sa-l inteleg am renuntat din primele clipe, dar totusi tematica filmului era cea care conta. Tarfa ! Blestemate sa-mi fie pierderile astea de memorie, dar se pare ca tot raul duce la ceva bun, macar tot timpul asta nu au reusit sa ma tortureze acele imagini. Pana acum… Cum se poate sa fiu atat de orb ? Cum poate dragostea innebuni, orbi intentionat, si cel mai rational om ? Nici macar tu, Jack, nu poti face asta. Nu te uita asa urat la mine, stiu ca esti de soi bun, iar traditia ti-a pastrat un loc special, acolo la cea mai buna loja, dar trebuie sa-ti spun cu amar in suflet ca esti doar un simplu spectator. Imi pare rau, batrane, dragostea te-a invins. Cand e vorba de intors minti, dezamagit, tradat, ascuns adevarul, e campioana incontestabila.
O persoana dezbracata, muta, imi statea alaturi in timp ce eu priveam un soi de imagini, amuzant de familiare. O vedeam pe Maria cum se cearta cu cineva, probabil ca eu eram acela, o vedeam cum inchidea usa in urma ei si zambea. Lacrimile se evaporau, asa cum aparea zambetul la disparitia privirii mele. „am sa dorm la cineva care macar ma respecta” Intotdeauna m-am gandit si m-am lasat prada noptiilor albe, unde e si mai ales cine e aceea persoana care o respecta atat de multa ? Acel vis, viziunea sau ce naiba a fost a venit ca o ploaie in mijlocul unei zile caniculare, ca un leac in prag de moarte caci acea persoana era tocmai asistenta gasita moarta acum cateva zile. Dumnezeule ! Cum imaginile isi croiau o cale bine stabilita, caldura din acea incapere se intensificase coplesitor de mult. Simteam cum transpiratia-mi curge prin fiecare por si senzatia ca voi lesina, de caldura sau de nervi, era deja un insotitor cu care ma obisnuisem. Se pare ca m-am inselat, persoana aceea care o respecta atat de mult pe Maria mea, sau a altuia, nu era asistenta ci fratele care, surprize surprize, isi omagia somnul in celalalt dormitor. Cand Maria se simtea ca nu o respect, sau poate doar prezenta mea devenise iritanta pentru ea, se ducea la cei doi, nepuntand, din compasiune, dragoste, lasa dormitorul fratelui atat de pustiu. Tarfa !
De abia acum imi dau seama cat am sacrificat pentru… nici nu stiu cum sa ii mai spun caci numele ei aduce doar amintiri negre, cate nopti am visat la intalnirea cu ea, cate sperante mi-am facut, cate minciuni am inghitit. Prostule ! Tin minte cum o laudam in sine, cum ii faceam complimente, gratuite acum imi dau seama, cum ii spuneam ca sunt recunoscator pentru ca-mi e alaturi, ea, o fata diferita de celalalte, etern loiala, cradincioasa, romantica… la dracu, prea multe amintiri ce nu mai valoreaza nimic.
Cred ca i-am omorat, cred ca furia mea a fost mai puternica decat ratiunea, asa a fost intotdeauna si asa va fi de acum incolo. Se spune ca razbunarea e unealta prostului, si ? Sunt prost, dar cu siguranta asta a fost ultima data cand am fost luat de fraier. Ciudat e cum, acum dupa ce am vazut filmuletul ala, totul mi se pare normal, cum imaginile fara noima si ordine incep sa prinda culoare si forma. Am aflat in momentele acele nebune ca prostii sunt foarte fericiti, razbunarea a fost dulce, atat de dulce incat o simt si acum pe buze si nici cel mai bun wiskey, imi pare rau Jack, nu ii poate face sa-i dispara aroma.

Blestemata durere de cap, unde dracu sunt ? La dracu, si ochii sa ii deschid necesita un efort mult prea pretentios, asta poate inseamna doar un singur lucru : Mercule cat ai baut de data asta ? Printre injuraturi si dureri de cap auzeam oameni vorbind, daca nu ma insel erau doua voci, una o recunosc, era Cristi, dar cealalata chiar… chiar nu cred ca o cunosc.

– Doctore, spune-mi exact cat de grav e ?
– Destul de grav… pierderi de memorie, comportament agresiv, halucinatii, nu vreau sa ma grabesc in concluzii, dar pare un caz de schizofrenie.
– Am inteles. Multumesc, doctore.

– Cristi ! Cristi !
– Hei, sunt aici, cum te simti ?
– De parca m-ar fi lovit trenul…
– Esti in siguranta, stai linistit…
– In siguranta, pe dracu, niciunde nu sunt in siguranta.
– Stai linistit, esti la spital, oamenii astia vor avea grija de tine.
– La spital ? Dar ce dracu mi s-a intamplat ? Nu-mi aduc aminte de nimic. Off chiar acum trebuia sa-mi pierd constiinta.
– Ai spart totul la tine in birou, urlai, injurai, blestemai, ai inceput sa te iei de astia de la sectie apoi a cazut lat, inconstient.
– Ah da, acum imi aduc aminte. Cristi… cred ca i-am omorat pe oamenii aia, cred ca…
– Despre ce vorbesti ? Ce oameni ?
– Maria, asistenta si fratele ei.
– Aha, inteleg, bravo tie, acum incearca sa te odihnesti.
– Crede-ma ! Totul a inceput dupa ce am urmarit-o pe Maria la amantul ei. Nu intelegi ? Nu eram suficient de bun pentru ea. Cum e posibil asta cand eu m-am dedicat trup si suflet, cum e posibil ? Spune-mi ! Cuvintele imi ieseau fara se le dau voie, tipam de parca eram nebun, tipam pana cand mi-am dat seama ca incaperea se aglomerase. Acum puteam analiza camera de spital in toata simplitatea sa, doi oameni masivi imbracati in alb intrasera in camera insotiti de o asistenta ce tinea in mana o farfurioara pe care era o seringa. Nu mai am timp, asculta-ma ! M-ai tii minte accidentul din centru in care un individ oarecare, pentru voi, murise din cauza ranilor la cap ?
– Nu chiar, dar nu mai conteaza, incearca sa te calmezi.
– Eu am provocat accidentul, nu intelegi ? Cu Maria mea impartea patul… Maria mea era si a lui. Nu puteam accepta asta. Pe ea am sugrumat-o, i-am apucat gatul si l-am tinut pana puterile m-au parasit, asta intamplandu-se mult dupa ce isi daduse ultima rasuflare, apoi am legat un capat al funiei de lustra si celalalt de gat. Iar asistenta, ei bine ea era la fel de vinovata ca ceilalati si stii prea bine cum a murit.
– Da, da, inteleg. De ce nu ai facut sa para toate niste crime sau, stiu eu, accidente ?
– Nu intelegi ? Daca lasam sa se gaseasca trei oameni omorati intr-un final cineva facea legatura. Trei morti diferite : o sinucidere, un accident si o crima. Nici tu nu ai putut sa iti dai seama de adevar chiar daca era in fata ta.
– Mercu si-ar fi dat seama. Frumoasa poveste, nu stiam ca ai o imaginatie asa de bogata.
In mana asistentei sclipi seringa in timp ce acul isi facea loc in vena mea, cei doi indivizi ma tineau atat de strans incat nu imi mai simteam mainile, imi amortisera complet. Vederea incepea sa ma paraseasca, limba-mi statea lenesa in gura ignorandu-mi comenziile.
– Mercule, tii minte cand ti-am spus ca am vb de cateva ori cu Maria ? A fost suficient sa-mi ajunga in pat
– Nu, nu, minti ! Cu ultimele ramasite de putere am strans de cearceaf si i-am spus ca ma minte.
– Era o tarfa, Mercule. Pana sa iti spun ceva tu deja visai la o noua intalnire cu ea. Erai deja indragostit de ea, de unde dracu sa stiu ca se va ajunge la asta ? Era ceva ce nu prezenta importanta pentru nimeni pana sa apari tu. Prietene, nu te amagi crezand nu ai fost suficient pentru ea. Pentru astfel de fete, nici cinci nu sunt suficienti. Se pare ca unii au luat bunatatea ta ca pe o slabiciune, asta e, o lectie invata pe calea cea mai grea. Te las acum in compania asistentei.

Ce e realitatea ? Ii poate gasi cineva o definitie exacta si daca e asa, acea definitie se aplica fiecarui individ ? Rau, bine, realitate, fantezie, ce sunt toate astea, cum pot fi ele identificate ? Cine suntem noi sa decidem ce tine de normalitate si ce nu, ce e incatusat in nebunie si ce nu, cine ?

SFARSIT

Anunțuri
Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: , , . 6 Comments »

Episodul 6 : Amintiri din copilarie

– Nu din nou ! Nu din nou ! Trebuie sa vorbesc cu cineva daca nu, cred ca voi innebuni !
– Ce s-a intamplat Mercule ?
– Stii… parintii mei erau foarte bogati si intotdeauna erau pe drumuri, dar asta nu a insemnat ca am avut tot ce mi-am dorit. Eram inconjurat de multi prieteni, chiar daca majoritatea din ei erau acolo doar pentru ca aveam cele mai misto jucarii. Intr-o zi eram cu prietenii mei jucandu-ma in curte cand auzisem o discutie a parintilor mei. Aveam vreo 12 ani si ii auzeam cum se plangeam ca exist.
– Cum adica ? Stai, ca nu inteleg.
– Cristi, nu am cerut niciodata o viata accidentala ci o viata in care sa fiu dorit, o viata in care acest chip, chipul pe care-l vad in fiecare dimineata in oglinda, sa fie obisnuit cu zambetul pe buze si sclipirea-n ochi. O viata simpla, dar sa insemn pentru cineva ceva. Iar la varsta de 12 ani, parintii mei erau totul. Acea discutie, acele cuvinte m-au facut sa imi dau seama ca m-am putut bucura de toate acele jucarii, toate acele excursii din simplu motiv ca ai mei isi permitau si atat. Nu o faceau pentru ca doreau ca plodul lor sa fie fericit.
– Hai mai, nu poti crede asta.
– O cred ! Atunci copilul acela zambaret si plin de viata a murit. Tin minte ca stateam cu zilele in casa si ma gandeam cum de mi se poate intampla asta ? Nu mancam, nu dormeam, nu… De ce mie ? Inca nu am inteles… de ce eu ? Ma consideram cel mai nefericit de pe fata Pamantului.
– Prostii. Cum sa fi cel mai nefericit ? Aveai tot ce-ti doreai.
– Cu exceptia dragostei. Toata fericirea acelui copil a fost luata intr-o secunda atunci cand si-a dat seama ca viata lui e o minciuna. Gandeste-te ca tot ce crezi si iubesti pana in momentul de fata se bazeaza pe o minciuna, gandeste-te ca ai 14 ani, gandeste-te cat de putin te-ar fi putut influenta asta. Gandeste-te daca parintii nu ma vroiau atunci cine ? Cu aceasta mentalitate am crescut si mi-a fost bine, pe lume eram doar eu si atat. Ca un nebun pana in momentul in care parintii mei au murit in accident am sperat ca oarecum situatia se va schimba, dar nu a fost asa. Dupa toate astea nici nu m-am gandit ca cineva s-ar putea sa ma iubeasca, ca cineva s-ar interesa de soarta mea. Nici macar nu vroiam ! Nu intelegi ?
– Ce sa inteleg ? M-ai bagat in ceata complet.
– Ca si adolescent eu nu visam la o prietena sau la o gasca de prieteni cu care sa ies prin cluburi, sa… sa… sa merg la concerte sau sa merg in excursii. Nu. Vroiam doar sa fiu lasat in pace, vroiam ca toate acele priviri sa se intoarca in alta parte si sa ma lase in durerea mea. A atrage atentia asupra mea era ultimul lucru pe care-l doream, sa nu mai vorbesc despre o discutie cu cineva. La scoala eram nevoit sa fac pe prostu’ chiar daca eram mult deasupra celorlalti.
– De ce ?
– Cum de ce ? Sa fiu felicitat si vorbit de bine in fata clasei ? Sa fiu sunat de colegi sa le fac temele ? Toate aceste porcarii nu mi se puteau intampla. Nu, nu, nu ! Si asa am fost un om simplu in tot ce faceam…
– Pana ai ajuns la Politie. Trebuie sa recunosti ca ai dat gres.
– Ce vrei sa spui ?
– Nu mai fa pe modestul, stii ce vreau sa spun. Stii prea bine ca esti printre cei mai buni politisti din sectia asta.
– Nu prea cred, dar in fine.
– Si totusi care e scopul acestei discutii ?
– Daca nu m-ai fi laudat atat poate ca l-ai fi aflat mai devreme, prietene.
– Gata, gata voi fi numai ochi si urechi.
– Asa. Am ramas la Mercu cel mediocru.
– Da.
– Imi era asa de simplu. Aveam doua variante : sa las sentimentele sa ma stapaneasca, sa simt fiorul dragostei, a prieteniei si efectele lor secundare, despartire, tradare, infidelitate si ce o mai fi sau sa ma inchid in sine, sa traiesc o viata prea putin spectaculoasa, sa nu fiu nici extraordinar de fericit, dar nici groaznic de nefericit. Asta era suficient pentru mine. Pana cand…
– Pana cand ?
– Pana cand am ajuns la petrecerea aia blestemata.
– Mai intreb odata : care e scopul acestei discutii ?
– Am avut inca o viziune sau ceva de genu.
– O viziune ? Ma faci sa rad, asta-i buna… o viziune ? Tu vorbesti serios ?
– Foarte.
M-am trezit fiindu-mi foarte cald, m-am trezit complet dezbracat, transpirat, iar langa mine se intindea o femeie ce ma privea. Era intinsa pe burta sprijinandu-se in coate si zambea, isi ridica un picior lasand pe celalalt jos balansadu-le intr-un ritm hipnotizant. Pana sa imi dau seama de ce mi se intampla imi luase mana si o puse la ea pe fata, deschise gura si spuse ceva ce nu am inteles. Era foarte excitanta…
– Cred ca am auzit destul…
– Nu, nu, asta e doar inceputul.
– Scuza-ma, dar chiar nu vreau sa-mi povestesti visele tale erotice.
– Nu era un vis erotic, adica bine, era la inceput, dar nu stiu, parca eram in transa, nu aveam habar unde sunt, dar nu ma interesa, ochii mei vroiau doar sa-i exploateze trupul lipsit de haine acum aflat intins pe spate. Mana traia ce ochii doar visau caci mana ei era deasupra mainii mele si strangea ca eu implicit sa-i strang sanul de dimensiuni ciudat de perfecte pentru ca mana mea sa-l cuprinda il totalitate. Era tare, iar printre degete ii iesea…
– Nu era vis erotic, asa-i ?
– Bine, bine voi trece peste partea erotica si voi ajunge la partea care m-a facut sa ma cutremur. Eram intr-o incapere, cred, nu stiu sigur ce era pentru ca nu ii vedeam peretii, era intuneric si in jurul meu erau mai multe paturi ocupate de cupluri. Era atat de cald incat aveam impresia ca voi lesina, pana sa imi sterg sudoarea de pe frunte ma luase de mana si ma conduse pana in fata unui perete. Imi daduse drumul la mana si isi infise mainile adanc in peretele solid, apoi incepu sa traga de crapatura facuta in stanga si in dreapta. Cand termina, in perete pulsa o deschizatura de culoarea lavei. Odata era neagra, odata rosie si luminoasa, iar cand se facuse din nou neagra aparusera imagini. Mi-am zis ca e imposibil si mi-am inchis ochii, mi-am mai spus odata ca e imposibil si i-am deschis. Incerca sa imi spuna ceva, dar nu o intelegeam, de fapt buzele i se miscau ca si cum ar vrea sa imi spuna, dar nu auzeam nimic. Mai ciudat decat asta era ca acea deschizatura in perete se incapatana sa continuie sa deruleze un film.
– Ce film ?
– Personajele se certau, tipau, nu prea am inteles ce se intampla acolo, dar ma cuprinsese la un moment dat o senzatie tare ciudata.
– Si mai intreb odata : care e scopul acestei discutii ? O femeie la morga, una iti arata un filmulet intr-un perete… ce e asa de cutremurator la asta ? Probabil ca au fost doua vise, vise ciudate, dar totusi vise.
– Problema e ca nu au fost vise pentru ca eram treaz, iar cele doua cred ca erau Maria.
– Maria ?
– Cred ca mai trebuie sa se rezolve cate ceva pe aici pana ca ea sa fie linistita.

Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: . Leave a Comment »

Episodul 5 : Traieste, Trecutul traieste !

– Ce i-as zice daca m-as intalni din nou cu ea ? Ce ar iesi din tipare, Cristi ? De ce trebuie sa fie asa de greu ? De ce am impresia ca nu voi putea merge sa sii spun ce simt pentru ea ? De ce nu imi pot omora curiozitatea astea usturatoare ? De ce gustul buzelor sale se lasa asteptat ? De ce trebuie sa fie asa de greu ? Sa-mi fie oare frica de un raspuns negativ ?
– E foarte posibil, nu vrei sa risti.
– Cred ca da. Daca m-ar refuza, nu m-as mai putea suporta. Si totusi daca o fi sa ma mai intalnesc cu ea, sa-i spun ca e frumoasa ? Nu, nu, nu !
– Vrei sa spui ca nu e ? Cred ca ca am ajuns cu totii la concluzia ca e ! Nu te razgandi acum.
– Adica… da… da… e frumoasa, e extraordinara in orice fel, dar nu ii pot spune pur si simplu, ar fi banal, nu ? Nu-i spui lunii ca e mareata, nu ?
– Dar asta nu te opreste sa o admiri in fiecare noapte senina.
– Sa ii cumpar o prapadita de floare ? Nu, nu, nu !. Ar fi prea banal, ar fi ca si cum ai duce lumina la Soare. Nu stiu, parca sunt… intotdeauna mi-am zis „bai Mercule, daca esti prost, stai acasa”, dar eu vreau sa ies din casa, eu vreau sa vad lumea, iar ea sa-mi tina companie, eu vreau sa o intalnesc din nou ! Eu vreau !
– Atunci nu mai fi prost. Chestiile astea vin de la sine.
– Da, sigur, vin de la sine de la cineva care e romantic sau, stiu eu, e nascut pentru asa ceva. De ce trebuie sa fie asa de greu ?
– Prostii ! Toti suntem romantici cand iubim, toti ne-am nascut ca intr-o zi sa ne indragostim, sa suferim si apoi sa cautam sa ne indragostim din nou. Toti suntem niste adolescenti cand e vorba de a iubi. Cu totii avem emotii la prima intalnire, nu conteaza ca se intampla la 15 ani ori la 50.
– Prostii ! Cu cat inaintezi in varsta cu atat esti mai sigur pe tine, cu atat sacul intelepciunii se ingreuneaza.
– Prostii spui tu ! Cristi deja se inrosise la fata, venele i se „imflamasera” parca dornice sa transporte repede ceva important cu cat mai repede cu atat mai bine. Da, incearcau sa trimita sange oxigenat la creier, un creier acum iritat de prostiile pe care le prezenta prostul asta.
– Ok, ok, hai sa ne calmam…
– Sunt perfect calm ! Asculta-ma ! De undeva pe fata-i rasari un zambet si sclipirea din ochi ma induiosa. Daca simti ceva pentru tipa asta, toate vor veni de la sine, am incredere in tine ca o vei impresiona de nici Papa nu va va mai desparti.

– CE FACI MERCULE ?
– Pai hai sa vedem, am o sticla in mana si un pahar gol pe masa, voi turna continutul sticlei in pahar si-l voi bea, asa cum le-am baut pe precendetele. Mersi de intrebare. Tu ?
– Tu, tu, tu esti nebun ?! Vorbesc la modul cel mai serios, tu esti nebun ?! Te-ai schimbat radical, nu te mai recunosc, Mercule. Serios. Te-am asteptat la cafea, dar tu…
– Mai tii minte discutia de acum vreo doi ani cand ai zis ca nici Papa nu ne va desparti ?
– Ce discutie ? Cand ? Despre ce tot bolborosesti acolo ?
– Mai tii minte cand…
– A, atunci cu Maria… da, mai tin minte.
– Cu Moartea cum ramane ? De Ea nu ai zis nimic…
– Cine si-ar fi imaginat ca…
– Imi e dor de ea, prietene. Din nou i-am spus asa si cred ca imi voi face un obicei din asta, e tot ce mi-a ramas.
– Te cred, prietene, te cred. Si isi lasa capul in pamant ca si cum nu ar vrea sa imi intalneasca privirea. Culmea e ca si eu cred ca daca ma privea in ochi imi intorceam privirea spre altceva, amintirile ar fi fost prea vivide, prea crunt ar fi sa simt din nou. Dar le simteam, o agonie ma invaluia in ale ei carlige ruginite si ma ridicau la inaltime si era, zic eu, foarte normal. Imi doream sa fie asa, imi doream sa stiu ca ea a insemnat ceva, iar tot ce simt acum compenseaza cu valoarea ei. Pierdusem singurul lucru care ma iubea cu adevarat, pierdusem sansa sigura la fericire. Acum… cred ca acea sansa, acel drept pe care-l avem cu totii s-a pierdut pe drum, un drum viu ce dupa ce mi-a simtit pasii s-a ofilit si de readus la viata, nu prea cred ca se poate. Cum ma trezeam dimineata, cum o trezeam strangand-o usor in brate, sarutandu-i obrajii, cantandu-i, spunandu-i cat de recunoscutor sunt, tarandu-mi mana pe sanul ei, pe abdomen, apoi, intr-un final, ajungandu-i intre picioare. Era atat de cald si era nevoie de doar doar cateva mangaieri a o face sa-mi zambeasca. Si asta era suficient si pentru mine. Imi era suficienta imaginea vie a unei guri ce-si trimite colturile la plimbare lasandu-i neprotejati, dintii perfecti. Zambea, era fericita, eu, nu altceva sau altcineva o facea fericita ci eu !
Ce poate fi mai linistitor decat gandul ca cineva e fericit din cauza ta ? Ce ? Iar acum simt efectul secundar, imi e dor de cineva careia sa-i fie dor de mine, imi e dor de cineva care la orice ora sa fie dispusa sa ma tina in brate ori in cuvinte din esenta de optimism.
Cu toate astea de multe ori m-am gandit oare imi e dor de Maria sau de ce reprezenta ea ? O fi asa, iar acum doar obisnuinta ma chinuie ? E posibil, nu neg acest lucru, cert e ca sunt dependent de ea, asa cum un drogat nu poate renunta la heroina, asa nu pot renunta eu la ea. Nu conteaza ce drog e, conteaza rezultatul, asa-i ? Nu ar fi contat ca era Maria sau altcineva, ar fi contat ce reprezenta si ce simteam pentru ea, asa-i ? De ce atat de multe intrebari si atat de putine raspunsuri ?
Dar gata cu visele, trebuie sa aflu de ce victima avea o poza cu Maria. Trebuie sa aflu mai multe despre aceasta persoana. De la ce manca la micul dejun, cat purta la pantof, la oricare ar fi fost relatia cu Maria. „Hai sa ne gandim ca in acest oras scarbos a rasarit un criminal in serie ce acum isi construieste cariera.” Dumnezeule ! Trebuie sa ajung la medicul legist cat mai repede.

Sunt la morga, nici nu mai stiu ce scuza i-am dat lui Cristi, nici nu stiu cum am ajuns aici, cert e ca sunt in fata unei usi infricosatoare. De fapt nu usa e infricosatoare ci doar ce se afla pe partea cealalta. O usa, o usa sta intre mine si acele cadavre. Urasc cadavrele ! Le urasc tacerea, le urasc ochii intredeschisi, le urasc… Deodata usa se deschise, iar pe partea cealalta nu era nimeni, niciun suflet ratacit de parca aceasta deschizatura spre iad s-ar fi deschis singura. Am pasit usor si precaut intr-o camera alba unde nu era nimeni, cum e posibil ? Un miros greu ma acompania, iar linistea nelinistitoare era si ea prezenta. Am mai facut cativa pasi cand la un moment dat am auzit ceva. Nu erau pasi, nu erau soapte, nu erau… de as putea sa imi ignor bataile inimii care deja o luasera razna poate ca atunci as putea identifica sunetul. Nu erau pasi, nu erau… cineva se ineca, cineva, undeva se sufoca ! Dumnezeule ! Dar unde ? Unde ? Am mai facut cativa pasi si m-am uitat atent in jur cand de nicaieri o pesoana dezbracata complet, alba la fata, cu ochii vrand sa-i fuga din orbite, ma prinde de camasa. Ma strange de camasa si incearca sa imi spuna ceva. Incerca sa imi spuna ceva important, atat de important incat nu se obosea sa gaseasca o modalitate sa respire, nu, ce vroia sa-mi spuna era mai important decat viata ei. Apoi o a treia mana imi atinse umarul…
– Baiete !
– Ce… ce… ce s-a intamplat ?
– Esti palid, parca ai vazut o fantoma, esti bine ?
– Da… da sunt. Doctore, te deranjez cu o singura intrebare…
– Te ascult.
– E posibil ca vanataile provocate de o funie sa ascunda urme de strangulare ?
– Hm… e posibil, dar… stai putin, de unde ti-a venit ideea asta ? E cumva vorba de Maria ?
– Da, doctore, e posibil sa va fi inselat ? Dumnezeule, spune ca „nu”, spune-mi ca sunt nebun si ca sentimentele mi-au umbrit judecata.
– Cu totii putem gresi, Mercule, suntem oameni, a gresi ne sta in caracter, dar in cazul asta e putin probabil. Totusi baiete, de ce nu o lasi sa plece ? De ce nu vei accepta ce s-a intamplat ? Continua-ti viata ca esti tinar, fete mai sunt pe…
– Multumesc doctore. O zi buna !
Am lasat-o sa plece mos nebun, am lasat-o, dar ce sa ii fac daca ea ma bantuie ? Asa imi trebuie daca m-am ascuns in loc sa rezolv tot ce e de rezolvat. Asa imi trebuie daca in loc sa gasesc solutii rationale am incercat sa mi le scot din minte. Dar cine ma poate condamna ? Cine are curajul sa infrunte asa ceva ? M-am ascuns, m-am straduit atat de mult sa uit incat acum imi dau seama ca o bucata din viata mea s-a pierdut. Lasule ! Am pocnit din degete si mi-am zis ca trebuie sa ma trezesc, lucruri mai urgente asteapta rezolvare. Trebuie sa ii spun lui Cristi despre teoria mea, sunt confuz, trebuie sa ma ajute sa inteleg daca cele doua crime au legatura. Si daca intr-un final… dar cum ramane cu acea poza ? Poate ca ar trebui momentan sa iau cazul in brate si sa-l car singur ca atunci ca voi pica, nu vor mai exista si alte victime. Da, e mai bine sa nu-l implic pe Cristi in asta.
Trebuie sa beau ceva. Oricum mirosul de morga si ce se afla sub cearceafurile alea de un alb imaculat nu prea m-au incurajat sa vreau sa si mananc ceva. Sa nu mai vorbesc de intalnirea cu… cu… chestia aia. Saraca creatura, i se citea durerea in ochii negriciosi. Fata-i era alba, iar pe obrajii de culoarea portelanului erau canale pe unde se pare ca odata curgeau lacrimi. Acum izvorul murise. Mainile, Dumnezeule, mainile ii tremurau, dar neasteptat de puternice, venele-i conduceau un lichid de culoare inchisa, unghiile ii erau crapate si negre. Ce scarbos si haios, nu e posibil sa fi vazut ce am vazut. Sunt nebunii ! Halucinatii din cauza, din cauza… a…
Si totusi ce incerca sa imi spuna in acele cateva secunde ? A spus cumva „nu imi pare rau” ? Asta incerca sa imi spuna ? Nu, nu cred. De ce mi-ar spune asa ceva ? Mercule, ce se intampla cu tine ? Dar daca a spus ? De ce mie ?

Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: , , , . 3 Comments »

Episodul 4 : Viata, scenariul scris de nebuni

– Si totusi ce cautam aici Cristi ?
– Stii foarte bine ca oamenii pot face greseli, iar cand asta se intampla noi le gasim. Se citea in ochii lui cat de mandru era de ceea ce facea si chiar avea de ce, in sectie era foarte respectat, de colegi si nu in ultimul rand de capitan. De fapt amandoi eram respectati chiar daca eu in ultima vreme eram privit ca un ciudat, ca miile de politisti care au luat-o razna. Le era mila de mine, imi era foarte usor sa le citesc pe fata compasiunea… idiotii. Nu au habar. Nu ma cunosc si nu ma vor cunoaste niciodata atata timp cat vor privi doar inainte.
– Nu pare a fi intrat prin efractie. Toata geamurile sunt in regula ?
– Da, au fost verificate, totul e in regula.
– Usa din spate ?
– Si aia. E ok.
Facand cativa pasi am ajuns in dormitor. O camera obisnuita pentru o persoana obisnuita, ce a murit… ei bine… nu chiar intr-un mod obisnuit.
– Hai sa facem un scenariu. Ce zici ?
– Ok, incep eu. M-am asezat pe un scaun micut si l-am privit atent sa nu cumva sa ii scap vreo expresie a fetei. Suspectul o cunostea pe fata, tipa era draguta, deci nu m-ar mira daca as afla ca a fost atras de frumusetea ei si nu doar de apetitul bolnav, s-au intalnit de cateva ori, in acea seara il invita la ea acasa, asculta muzica, se simt bine, se iau in brate, el se intinde spre ea sa o sarute, se apropie si ea, se saruta, se mangaie, atmosfera se incinge, el incearca sa o dezbrace, ea ii spune „nu”, el nu se opreste, ea se chinuie sa-l impinga, dar nu reuseste, el o loveste si o loveste pana tanara cade in inconstienta, o violeaza si o sugruma.
– Bravooo, aplaudam si afisam un zambet semi-sincer. Bravooo !
– Ok, domnule sarcastic, sa auzim versiunea dvs.
– In primul rand trebuie sa spun ca voi politistii…
– Voi politistii ? Daca imi permiti intrebarea, tu ce esti ?
– Voi politistii priviti doar intr-o directie care de obicei e corecta, dar ce se intampla cand exceptia de la regula chiar apare ? Nu cred ca se cunosteau. Ai gasit cumva pahare cu ceva ? Inviti pe cineva oarecum strain la tine in casa si nu ii oferi nimic de baut ? Nu cred. Deci pica teoria cu iubitului ce si-a iesit din minti.
– Cum ramane cu ce a vazut vecina ?
– Popescu ? Am inceput sa rad in hohote, dar m-am oprit brusc dandu-mi seama ca nu e nici locul, nici momentul potrivit pentru asta. Cine stie pe cine o fi vazut ? Poate ca era postasul sau vreunul care vindea ceva. Hai sa renuntam la marturia babei senile, ok ?
– Gata, gata am renuntat. Continua, suna interesant.
– Violata ? Doar pentru ca a fost gasita dezbracata ? Hai sa ne gandim ca in acest oras scarbos a rasarit un criminal in serie, ce acum isi construieste cariera. O cariera bazata pe pasiune si multa nebunie, un om ce si-a tinut in frau prea mult timp dorinta de a se afirma. Daca asta ar fi adevarat, si nu vad vreun motiv solid sa nu fie asa, atunci trebuie anuntata lumea.
– CE ? Tu esti nebun ? Stii ce se va intampla daca presa va auzi de asta ? Va fi haos !
– Mai bine haos, decat alte crime si oricum… haosul deja e aici doar ca unii nu vor sa-l observe. Nu. Asta e un om bolnav. O urmarea de ceva vreme, poate ca l-a si ingrijit odata…
– Da ! Am putea sa verificam la spital, sa vedem de cine a avut grija.
– Nu prea cred ca vom gasi ceva. Gandeste-te ca o asistenta se ocupa de zeci de pacienti si pe deasupra cine stie cand au intrat astia doi in contact. Poate acum cativa ani.
– Ok, pentru o clipa am crezut ca putem incepe de undeva, dar ar fi ca si cum am cauta acul in carul cu fan. Si pana la urma e doar o presupunere de-a ta, care poate fi gresita.
– Corect. Eram deja prins in transa, ideile imi veneau una dupa cealalalta, daca aveam o calitate, era aceea ca imi puteam imagina cam tot ce imi doream. Ca citeam o carte, ca aveam cateva indicii intr-o crima, imagini imi treceau prin fata ochilor, sunete, ba chiar mirosuri. Dupa lungi framantari suspectul nostru se decide sa intre peste ea.
– Probabil ca si-a pus la cale un plan, atent la detalii…
– Hm… nu prea cred ca a avut un plan. Tot ce a facut a fost spontan.
– Si cum ramane cu…
– Probabil ca o intr-o zi in care apetitul sau bolnav o luase razna, s-a dus la ea, a deschis usa, care putea fi descuiata, sa fim seriosi, cine isi mai inchide usa in timpul zilei ?
– Eu !!! Cu atati nelegiuti in libertate…
– Tu, ca esti politist si stii la ce riscuri te expui. Dar un om obisnuit ? A intrat peste ea si a strangulat-o, a dezbracat-o si poate ca nu a violat-o. Il m-ai tii minte pe „Fotograful” ?
– Da, cum sa nu ? Un fotograf nebun care avea o preferinta pentru femei dezbracate. Le omora apoi le facea poze in diferite pozitii.
– Da, am descoperit la el in apartament sute de poze.
– Inca nu am reusit sa indentificam toate fetele.
– Exact, poate asa e si tipul asta. Corpul unei femei e ceva sacru, ceva ce sta in majoritatea timpului ascuns, ceva ce e ravnit doar pentru simplu fapt ca nu poate fi atins sau privit in goliciunea sa, iar odata „aflat” acest secret nu mai valoreaza nimic.
– Sexul e ceva de nebagat in seama, de nu ar fi trupul unui femei sa ne atraga, sa te vrajeasca prin formele sale perfecte, prin parfumul pielii fine si sensibile la atingere. Un mister pe care doar un nebun ar vrea sa il inteleaga. Pe noi barbatii ce nu intelegem nu ne sperie, ne excita, ne excita atat de tare incat chiar nu dorim sa stim mai mult. Sa traim in ignoranta e cel mai bun lucru care se poate intampla. Femeia, ah femeia…
– Sa nu devenim prea sentimentalisti, ok ?
– Bine, bine, tu si lipsa ta de sentimente.

– Esti lipsit de sentimente ! Nu mai suport viata asta !
– Ce viata ? Ce vina am eu ca oamenii se omoara intre ei ?
– Ce vina ai tu ? Ce vina ai tu ? Iti voi spune !
– Sunt nerabdator sa aflu. Te ascult !
– Asa, frumos, fa pe desteptu’.
– Nu fac pe desteptu’, doar ca sunt foarte curios cum ai sa ma convingi ca a prinde criminali e ceva gresit.
– Nu am zis asta, doar ca…
– Doar ca… ce ?
– Niciodata nu esti acasa. Sunt si eu femeie, mi-as dori sa iesim la o teresa, sa iesim la o plimbare seara, sa uitam de viata cotidiana, sa ne rupem de realitate, sa… La dracu, nu are rost, oricum nu ai intelege.
– Pai nu inteleg, explica-mi ce vina am ca munca imi ocupa atat timp ?
– Pleaca de acolo, fi-mi alaturi !
– Nu pot sa renunt la asta, e singurul lucru la care ma pricep, e viata mea.
– Viata ta ? Si eu ce sunt ? Un obiect decorativ in casa asta ?
– Hai mai, stii ca nu am vrut sa…
– Sa ma lasi in pace, am sa dorm la cineva care macar ma respecta. Pa.
Usa se tranti, iar fata-mi cazu.

– Mercule… hai sa ne intoarcem la sectie si sa vorbim cu capitanul sa vedem ce parere are despre recontituirea ta.

– Nu !
– Capitane, nu a fost o crima pasionala. Asculta-ne !
– Un criminal in serie ?! Nu vreau sa ascult o astfel de nebunie ! Nu, nu si iarasi nu !
– Lasa-l Cristi, nu vezi ca ii place sa ne faca sa ne pierdem vremea urmarind cai verzi pe pereti. Hai sa inventam o poveste de dragoste si sa inchidem pe cineva nevinovat.

Am iesit amandoi din biroul ala blestemat, intrecandu-ne in priviri de furie.

– Cred ca daca mai stateam un minut acolo ii rupeam capu’.
– Hai ma, calmeaza-te, ce-i cu tine ? De cand am plecat de acolo te porti ciudat. Crezi ca pe mine nu m-a enervat ?
– Nu am nimic. Ma stii pe mine, ma apuca nebuniile cand nu te astepti.
– Mercu nebunu’, da, asa te stie lumea. Hai sa plecam de aici, fac cinste cu o cafea mizerabila.
– Mergi inainte vin si eu imediat.
– Sigur esti ok ?
– Da ! Du-te ca vin si eu imediat.

Cu pasi repezi am parcurs coridoarele alea monotone, mintea fiind inveninata de doar doua ganduri. Primul era sa pun mana cat mai repede pe o sticla de alcool, sa beau, sa pic in nestire, sa imi vomit si ultimul strop de ratiune. Iar al doilea sa aflu de ce dracu avea victima o poza cu Maria.

Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: , . 2 Comments »

Episodul 3 : Calmul dinaintea furtunii

Sub un cer rosu plutesc. Ma regasesc in fiecare molecula, ma inec in apa si spuma, spuma de sampanie. E lumina, e intuneric, e cald, dar in acelasi timp frig, ard in flacari de confuzie apoi ma sting. Sunt in varful unui zgarie-nori si ma intind spre cer…
– Hei trezeste-te !
– Ce ? Ce… s-a… ce s-a intamplat ?
– Dumnezeule, miroase a distilerie aici. Iarasi te-ai imbatat ?
– Hai ma Cristi, hai ma… de ce te uiti asa ? Vezi ca iti creste tensiune si nu vrem asta, nu ?
– Te-am sunat toata seara si dimineata ca intr-un final sa te gasesc aici dormind ? Mahmur ?
– A…
– Poate plimbarea iti va face bine.
– Unde mergem ? Doamne ce greu imi e sa tin ochii deschisi si… au… ce ma doare capul.
– Mergem la locul crimei. Hai, iti iei o cafea dubla pe drum si iti va trece.

S-a intamplat acum 2 ani, 5 luni si 4 zile. Pe globul meu de depresie a aparut un defect, o crapatura, o fisura pe unde Cristi si-a bagat mana si m-a apucat de guler, mi-a dat doua palme si m-a trezit la realitate.
– Trebuie sa vii la petrecere, mi-a spus.
– Stii ca nu am chef si mai ales ca acum am o gramada de lucru. Ce patetic minteam, nu puteam. In fata lui eram ca o caprioara in fata unei haite de lupi infometati. Era ceva ce ma determina sa ii spun tot timpul adevarul, iar cand se intampla altcumva, isi dadea seama chiar daca nu imi spunea. Prostu’ de mine.
– Niciodata nu ai chef. Lucru ? Da-l dracu, mai trebuie sa iesi si tu. Hai ! Deseara la 8 vin dupa tine.
– Cristi chiar nu intelegi ca…
Nu intelegea ca nu aveam chef de nici o fața noua, nu aveam chef sa stau si sa ascult tot felul de oameni care ma plictisesc si din politete sa le zambesc. Nu stiu si probabil ca nu voi stii niciodata cum de am inghitit atata politete falsa, cum de stomacul meu indura atatea. In fine, nu voi merge la petrecerea aia stupida si gata. Va veni Cristi, ne vom certa, el va pleca suparat, nu vom vorbi cateva zile si iata asa imi pierd singurul prieten. Ironic e ca singura persoana care ma intelege, cel putin la suprafata, singura persoana care sta si imi asculta toate porcariile, singura persoana care ma critica sincer, eu o omor. Cat de crud poate fi asta ? Gandind asa cum de mai pot sa ma privesc in oglinda ? Cum de am lasat acest gand sa scape din groapa aceea neagra, mai neagra decat infernul lui Dante ? Merit sa fiu impuscat, spanzurat si omorat cu pietre sub privirile a o mie de oameni. Mi-am luat telefonul, m-am uitat in agenda, erau doar vreo zece numere, A… B… C… Cristi.
– Alo ?
– Salut Mercule ! Ce faci ? Nerabdator ?
– Salut prietene, am indraznit sa ii spun „prietene” cred ca de vreo 3 ori in viata mea, dar de data asta chiar simteam nevoia sa o spun. Simteam nevoia ca trebuie sa auda ca imi e prieten si tot ce implica o prietenie, noi avem. Vroiam sa te anunt ca vin si eu, si am ras ironic. De ce ai acceptat ? De ce ai acceptat ? De ce ai acceptat ?
– Cum adica ? Stai ca nu te urmaresc. Cum adica vii si tu ? Foarte surprins ma mai intreaba odata, cum adica ?
– Pai ultima data cand am vorbit chiar credeai ca m-ai convins ?
– Nu. Stiam ca va fi nevoie sa vin cu o ora inainte la tine. Hai mah, ce dracu ? Chiar crezi ca nu te cunosc ? Chiar daca esti un psihopat depresiv, inecat cu sangele muncii, te cunosc.
– Sigur.
– Ce ?
Nimic, nimic. Lasa-ma acum ca ma plictisesti. Ne vedem.
– Amuzant ca de obicei. Ok. Salut
Si am inchis.
Pot sa iubesti pe cineva un an intreg si o zi sa-ti fie indiferenta, din diferite motive, ca esti obosit, bolnav etc, ea tot iti va spune ca nu o iubesti. Va uita de celelalte 364 zile, va uita. O greseala. Poti sa treci de o mie de ori strada si odata… La dracu, era o idee proasta. Cert e ca am evitat sa ies de atatea ori si a fost ok, acum m-am lasat prada curiozitatii si iata ce s-a intamplat.
Iata-ne la petrecere. Iata-ma cu o sticla de bere in mana privind in gol. La un moment dat mi-am adus aminte ca mai trebuie sa si clipesc, nu doar sa gandesc, iar cand imaginea s-a mai limpezit am vazut-o pe ea. Era o fata oarecare. Imaginea se mai limpezeste si imi dau seama ca de fapt e draguta tipa. Micuta, bruneta, buze apetisante, ochi pantrunzatori. Imaginea s-a limpezit. Ce vad e totuna cu realitatea. E superba, e mirifica, extraordinara in orice fel. Doamne, e capodopera ta. Felicitari !

De as avea puterea sa ma duc la ea. De as avea puterea sa o fac sa se uite la mine si sa vada pe cineva pe care sa placa.
– Hei ce faci ?
– Uite, ma bucur de bere.
– Fain. Nu te bucuri ca te-am convins sa vii ?
– Ba da, sarcastic ca intotdeauna. Auzi…
– Destul de bine. Ce e Mercule ?
– Cine e tipa aceea ?
– Care ? Tipa in alb ?
– Daaaaaa !
– Maria. O stiu doar asa. Am apucat sa vorbesc cu ea de cateva ori. Tipa e foarte inteligenta, eleganta precum vezi, atragatoare precum vezi. Go for it !
– Eu ? Nu mah. Fugi de aici. Cred ca m-am inrosit. Nu pentru ca mi-e era rusine sa vorbesc cu cineva. Doar ca stiam ca nu imi voi dori doar sa vorbesc cu ea. Iar atunci imi va descoperi rusinea. Nu. Nu pot face asta.
Din negura, o fata palida rupe tacerea, am atins-o. Instinctiv as fi vrut sa ii pun mana pe fund, dar m-ar fi lovit sau pe umar, dar ar fi fost prea banal.
Punandu-i mana undeva intre umar si fund, mai aproape de umar, am salutat-o.
– Buna.
– Buna, si mi-a zambit. Doamne de ce a facut asta ? Nu mai stiu ce sa zic, cuvintele m-au parasit. Toate replicile repetate pe parcursul acelor zece metri acum sunt doar o amintire stearsa.
– Te-am vazut… eu eram acolo… Cristi mi-a zis…
– Cristi ? Il stii pe Cristi ? Fata i se lumina si isi deschise usor gura incercand sa apuce paiul. Nu cred ca am vazut vreo imagine mai excitanta decat aceea.
– Cred ca da. Suntem colegi de ceva vreme.
– Oooo ati auzit fetelor ? Avem doi politisti printre noi. Suntem in siguranta, dar vrem noi asta ? De ce a spus asta ? Nu eram destul de stresat simtandu-i privirea, masurandu-ma, acum sunt inca trei priviri curioase care ma urmaresc neobosit.
– Poate ca nu fost o idee prea buna.
– Nu, nu, mai stai. Glumim si noi, stii cum sunt fetele…
– De fapt, nu prea stiu. Mercule, nu mai fa pe retardatul, vorbeste cum trebuie, incearca sa nu te mai uiti in alte parti. Ochii ei, ochii ei, acolo trebuie sa te uiti. Poarta-te asa cum nu esti. Lumea nu trebuie sa stie.

– Mergem Mercule ? Buna fetelor.
– Ce ? Cum sa plecam ? L-am luat deoparte si i-am explicat: mai lasa-ma cateva ore, te rog.
– E tarziu, e deja 4 dimineata. Maine stii foarte bine ca trebuie sa fim la sectie, iar capitanul nu ne va mai scuti de data asta.
– Il vom suna sa-i spunem ca suntem bolnavi.
– Amandoi ?
– A… da ! Am mancat ceva stricat impreuna, stiu eu…
– Stii pe dracu. Vad ca ti-a prins bine iesirea asta. Cat ai baut ?
– Nu sunt beat, drept ce ma iei ? Vreau sa mai stau cu Maria.
– Ahaaaa, acum nu mai e acea tipa misterioasa dupa care salivai, acum e Maria.
– Misterioasa inca imi e, iar de salivat, nu m-am oprit, doar ca am mai aflat cate ceva despre ea.
– Pervers senil ce esti ! Eu plec, te descurci ?

– Domnule politist ! Se poate sa ma duci acasa ? M-as simti mult mai in siguranta langa cineva care are catuse in permanenta la el.
– Sunt inafara serviciului, nu am catusele la mine.
– Dar acasa, si zambi imaculat, acasa ai ?
M-am blocat. Deja mi-o imaginam legata cu catusele de patul meu plictisitor, rupandu-i hainele, iar cu varful pistolul atingand-o. Incepand de la gat, continuand pe umarul stang, pe san, pe abdomenul perfect. Ea zbatandu-se in dorinta, iar eu iubind-o (deja) cum nu a facut-o vreo alta fiinta.
– As vrea sa te duc acasa, dar am venit cu prietenul meu, iar masina…
– Nu-i nici o problema, stau la vreo zece minute distanta.

Iata-ne mergand pe strazile astea pavate cu umbre, ea cu sandalele in mana, eu urmarindu-i fiecare gest, ea fredonand…
– Hai sa ne oprim pe banca asta, vrei ?
– Ok. Atunci m-a luat in brate si m-a pupat pe obrazul drept, iar apoi s-a ridicat.
… fredonand un cantec vesel, iar eu… simtindu-ma in al noulea cer. Un oras in care gunoaiele au maini si picioare, minte si vointa sa te ingenuncheze in miez de noapte. Mi-e scarba. Niste gandaci, niste canalii ce nu merita sa traiasca, dar nu stiu prin ce greseala au ajuns sa traiasca mai bine decat multi dintre noi.
Rotindu-si sandalele pe degete, privind spre cerul senin, cantand… era perfecta.

– Uite acolo sta doamna Popescu. Stii tu… cea care poate identifica suspectul principal. Am trimis pe cineva pentru portret.
– E o pista moarta.
– Ce ? Il poate identifica pe tip, ce tot vorbesti acolo ?
– Cate degete am ridicate ?
– Trei dragule, dar ce intrebare e asta ?
– Face parte din procedura, doamna.

– Si nu erau 3 degete ?
– Iti dai seama ca nu. E mai chioara decat bufnita in plina zi.
– Fain si acum imi spui ? A, dar am uitat, erai prea ocupat sa te imbeti. Ti-am spus daca vreodata simti ca…
– Nu mai pot face…
– Nu mai poti face fata…
– Bla bla… ti-am spus ca sunt ok, ce ar putea sa mearga prost ?
– Bine, nu te cred, dar hai sa intram.

Episodul 2 : Terapie prin munca

– Trebuie sa imi plimb cainele. Puffy devine foarte nervos daca nu il plimb dimineata.
– Doamna va rog sa va linistiti. Imediat va veni cineva sa va interogheze si puteti sa mergeti sa va plimbati potaia cat vreti.
– Potaie ? Dar nu ti-e rusine sa vorbesti asa ? Sa stii ca e un pudel adevarat. Si mama si tatal sau au fost la fel.
Usa se deschise, oprind galagia, afisandu-mi trupul adormit si amortit ce acum era urmarit de priviri curioase.
– Doamna… Doina Popescu ?
– Eu sunt, dragule. Mai vezi vreo doamna pe aici ?
– Ne poti lasa singuri te rog ?
– Da cum sa nu, ma duc sa plimb potaia.
– Esti un nesimtit si un… un, un… si la trantirea usii, cuvintele ei se stinsesera.
– Porcul…
– Calmati-va doamna, am incercat sa o calmez pe cat de mult se poate calma o femeie in varsta de 72 de ani semi-senila visand la satisfactia cainelui. Haideti sa incepem cat mai repede si sa mergeti linistita acasa. M-am asezat pe scaunul acela de lemn din fata ei si am privit-o pentru cateva secunde. Incercam sa imi dau seama ce fel de persoana este, daca minciuna ii este prietena ori ba. De atat amar de vreme, slujba asta blestemata, macar atat a putut sa imi ofere. Si poamele acestei abilitati nu au incetat sa imi cada in sac la fiecare pas. De la cele mai nesemnificative minciuni pana la… pana la mascarea unei crime.
– Astept de 2 ore. Puffy va fi foarte suparat ! In momentul acela isi ridica bratele la piept si le incrucisa. Privirea i se intorsese spre coltul din dreapta…
– Cine ?
– Puffy !
– Aha… Puffy ! Doamna Popescu, am inteles ca in decursul zilei de 14 martie ati vazut-o pe victima impreuna cu un tanar.
– Sunt sigur ca i-a facut ceva. Iar ceva ce odata erau fluturasi in stomac acum avea sa devina ceva monstruos de mare, ii simteam membrele lovindu-mi stomacul in repetate randuri. Sa existe finalul dilemei chiar in mintea alterata a acestei batrane ?
– Ce credeti ca ar putea sa ii faca ?
– Chiar daca am o varsta si nu, nu sunt baba…
– Nimeni nu a zis asta.
– Se vedea ca luna intr-o noapte senina ca era indragostita lulea. Va spun eu domnule militian, I-A FACUT CEVA !
– Mda. I-a facut mai multe.
– Biata fata, ce bestie i-ar face una ca asta ? Pe vremea mea baietii erau mult mai sensibil. Tin minte ca Mitica al meu, prima data cand mi-a spus ca ii sunt draga mi-a venit la usa cu flori cum nu am vazut in viata, ciocolata si mi-a cantat melodia mea preferata. Nu stiu ce e cu generatia asta.
– Nici eu. Daca aflati intre timp ma anuntati…
– E mana diavolului aici, va spun eu. Am vazut atatea la viata mea si stiu sigur.
– Doamna sa ne concentram asupra suspectului. Daca ar fi acum in fata dvs. credeti ca ati fi in stare sa-l identificati ?
– Dar cum sa nu ?
– Purtati ochelari doamna Popescu ?
– Sigur si atunci ii purtam, vroiam sa il vad cat mai bine. Era un chipes. Cine nu i-ar fi cazut in vraji ?
– Inteleg. Si acum… acum ii aveti la dumneavoastra ?
– Sigur. Ii port tot timpul cu mine.
– Perfect, puteti sa vi-i puneti, va rog.
In timp ce mainile tremurande cautau prin poseta veche si demodata, eu m-am indepartat la vreo trei-patru pasi. Intr-un final si-i aranja pe ochi si imprumuta de la o copila, o fata zambitoare.
– Cate degete am ridicate ?
– Trei dragule, dar ce intrebare e asta ?
– Face parte din procedura, doamna.
– Inteleg.
– Multumesc pentru informatii, m-am ridicat in picioare si m-am indreptat spre usa. Scaparea din infern e acolo, la cativa pasi. Sunteti libera sa plecati, am sa cer sa vi se aduca po… cainele dragalas.
– Va spun eu… acolo, la cativa pasi… ca i-a facut… si i-am inchis usa in nas.

Ce zi. Dumnezeule stii ca nu imi era dor de asta. Stii ! Si atunci de ce imi faci astfel de cadouri ? Mi-am tinut respiratia pentru o clipa poate ca El comunica prin soapte, iar eu nu-l pot auzi, dar… nimic. Fara nici un raspuns. Din nou nici un raspuns, iar in mintea mea, inteligenta se ineaca cu litri de prostie, cu toate astea reuseste sa ma intrebe : de ce dracu mai speri ?
Am sa ma intorc la mine in birou, trebuie sa gandesc.
Casa, dulce casa, ce draga imi esti, ce viata singuratica traiesti, asa-i ca si tie ti-a fost dor de mine ? Ce dezordine, ce de praf, parca as fi fost plecat de o zi. Scaunul meu confortabil, masa mea mare intotdeauna bucurandu-se sa imi sustina picioarele si nu in ultimul timp privelistea. Daca as fi facut un efort supraomenesc si mi-as fi intors putin capul as fi vazut intregul oras, partea frumoasa a orasului. Iata ca se vad copacii, e parcul acolo unde… NU Mercule ! Nu ai timp de alunecari in trecut. Stii prea bine cum se va termina asta. Sa termin de completat sutele astea de hartii si pot merge si eu acasa. Acasa… Doamne cum imi rasuna in minte acest cuvant…
Cu toate ca a fost o zi obositoare din punct de vedere psihic, cu toate ca reintoarcerea la munca nu a fost atat de placuta precum credeam, aici e mai bine. Nu mai vreau sa merg acasa. Imi e frica de imaginea pe care din nou o sa o gasesc, sa ma trezesc in miez de noapte cu sunete in minte, sa iau un pumn de somnifere sa adorm, sa… nu ! Chiar nu vreau sa ma duc acasa. Poate ca ma voi duce sa ma plimb in parc, sa ma relaxez putin, sa ma asez pe o banca si sa imi aduc aminte de tine… nu !
Sunt atat de confuz. Ce dracu sa fac ? Peste tot unde as merge, aud o femeie cum plange si ma striga, ma cheama sa o ajut, dar eu, eu stau si o privesc cu ochii mintii si atat. Ca o stanca in calea vantului stau, ma distruge incet incet si inca nu ma pot obisnui cu ideea ca nu pot face nimic.
Oare mai e aici ? In ultimul sertar de jos aveam odata o sticla pe jumatate plina. Eeee da. Iata-l pe prietenul meu Jack. Cate nopti am petrecut noi impreuna, amice ?

Si ce daca noaptea se impiedica in zi ? Si ce daca de luni intregi nu pot dormi ? Chiar de nu ma prabusesc in letargie, toate sunt bune si frumoase. Sunt aici, printre colegi, printre prieteni facand ce stiu eu cel mai bine.

Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: . Leave a Comment »

Episodul 1 : Trecutul e doar un prezent expirat

Ce e realitatea ? Ii poate gasi cineva o definitie exacta si daca e asa, acea definitie se aplica fiecarui individ ? Rau, bine, realitate, fantezie, ce sunt toate astea, cum pot fi ele identificate ? Cine suntem noi sa decidem ce tine de normalitate si ce nu, ce e incatusat in nebunie si ce nu ?

De nu erai tu poate ca la sfarsitul acestei zile si celeilalte si celeilalte, timp de multa vreme, poate ca as fi dormit linistit. Toate imaginile astea obositoare as vrea sa plece, sa ma lase in pace, sa uite sa ma mai inece cu venin. Infatisand un androgin sau poate chiar o femeie, o silueta supla intr-un colt intunecat, o creatura ce geme in durere, ce saliveaza sange si tremura in frigul socului post-traumatic cred ca se indentifica cu persoana ta, cel putin creierul asta incearca sa imi transmita.
Te uiti toata ziua la poze, pipai dorinte seci, in amintiri placute tu petreci, dar draga mea nu stii ca a ta canalizarea e infundata cu fantezie, iar instalatorul nu e de gasit ? Si totusi e o fantezie si totusi… De as putea sa te ajut, de as stii cum, de as putea sa iti alin durerea, crede-ma mi-as dori sa fac asta, iti jur ! Odata tu salvata, eu voi fi salvat, odata tu ce iti vei da seama ca norii nu sunt solizi si nu poti pluti dupa bunul plac, eu voi putea dormi linistit. In momentul acesta nu este nimic mai important pe lumea asta decat salvarea ta si asigurarea zonei.

– Esti sigur ca vrei sa faci asta, si ma privi cu o oarecare compasiune in ochi, compasiune careia daca nu venea din partea sa, ii raspundeam cu violenta.
– De cat timp ne cunoastem ? 8… 9 ani ?
– Cred ca sunt 10 amice, spuse el mandru, iar acum compasiunea din ochi i se transformase intr-o licarire, poate ca inainte de asta nu fusese chiar compasiune, poate ca am exagerat putin.
– Asa. In 10 ani la cate cazuri am lucrat impreuna ?
– Multe, prea multe zic eu.
– Si atunci, care e problema ?
– Ok, am inteles ideea. Te descurci, dar daca vreodata simti ca nu mai poti face fata, te poti retrage si nimeni nu te va acuza de nimic, ai inteles ? Nimeni ! A spus un „nimeni” accentuat incat si acea minora violata de un grup de cinci, s-ar fi ridicat in picioare si ar fi infruntat lumea din nou fara a se mai uita in spate.
– S-a facut. Nimeni. Dar al meu „nimeni” nu a fost chiar atat de increzator, ba mai degraba ingrijorator.

Iata-ma din nou in fata unui caz important. O sansa pentru a face dreptate la un nivel la care putini dintre oameni au acces. Ce griji sa imi fac, era un tipic caz de omucidere. Suspect necunoscut intra prin efractie in casa unei tinere asistente medicale surprinzand-o in timp ce aceasta dormea. A legat-o la maini si picioare, a violat-o si apoi a strangulat-o pana si-a dat ultima rasuflare. Gelozie ? Probabil. E o luma dura, unde fiecare lupta pentru partea lui. Tot ce trebuie sa fac acum este sa ma concentrez asupra detaliilor. Pot face asta, nu ? Da, o pot face si voi demonstra lumii ca totul este in regula. Voi demonstra lumii ? Hm… de cand dracu trebuie sa demonstrez eu ceva lumii ? Imi voi demonstra MIE ca totul e in regula. Da, mie si doar mie imi voi demonstra !

Iata-ma din nou plimbandu-ma pe aceste coridoare simple, iar  simplitatea lor infricosatoare parca ar incerca sa prevesteasca ceva rau. Ca si cand mergi pe o targa pe un coridor alb si in jurul tau sunt multi oameni agitati, intr-un final ajungi intr-o camera alba cu multe aparate, iar acei oameni agitati acum au masti, atunci stii ca ceva grav s-a intamplat sau se va intampla. Asa sunt si aceste coridoare, odata ce ai ajuns pe ele stii foarte bine ca ceva grav s-a intamplat sau se va intampla. Ma intreb, daca un politist se simte asa, oare cum se simt suspectii ?

– Ah… aici erai. Am dosarul cazului tau. Victima in varsta de 25 de ani, asistenta la spitalul municipal, necasatorita…
– Am citit si eu dosarul, i-am raspuns apasandu-mi ochii ca si cum as spera, in zadar totusi, ca pofta asta de somn sa treaca odata.
– Cam morocanos in dimineata asta, si ma batuse pe umar crezand ca acest impuls ma va trezi. Vrem acelasi lucru, ca pe vremuri, pacat totusi ca doar eu stiu ca nu va trece asa de usor.
– Am insomnii.
– Ooo… nu ti-ai facut somnul de frumusete ?
– Haha ! Ai ghicit. Eu merg pe partea asta, ne auzim mai tarziu.
– Ne auzim. Aaaa, inca ceva… a fost vazuta cu o zi inainte de crima cu un tanar ce poate fi identificat de martor.
– Ce martor ?
– Avem un martor. Se pare ca vecina de vizavi i-a vazut impreuna. Mercule… poate fi cel pe care il cautam, stii cat de bine ar fi pentru moralul tau, nu ?
– “Poate fi cel pe care il cautam” ce simplu ar fi. Ce moral ? Mai am asa ceva ? Daca, din greaseala cuiva, a mai ramas un pic de moral, se afla undeva bine ascuns.
– Hei ! Momentan e tot ce avem. Iar aici drumurile noastre s-au despartit.
Vazandu-l in capatul celuilalt coridor, in fata biroului sau, am strigat spre el :
– Auzi…
– Da ?
– Martorul e in sala de interogatoriu ?
– Te asteapta de aproape o ora.

Va urma…