De sub pleoape vine lumina reala

Promisiuni uitate, nu ne mai crede firea, nu ne mai crede nimeni minciunile coapte, am ramas fara cuvant de cand mi-am pierdut mintea crezand ca mai stiu cine sunt. Stropi de sange si tipete ascutite, fuge pamantul de sub picioare, fuge, dar de ce imi aduc aminte, de ce ma cuprinde amintirea care mi-a demonstrat ca singuratatea doare? O apuc in palma si o arunc departe si ma arunc cu capul inainte cu speranta malnutrita ca maine va fi mai rau decat astazi, sigur va fi mai rau decat ziua de dinainte.

Cade bland cerul peste mari si oceane, cade bland pleoapa superioara peste cea inferioara cand ochii s-au plictisit de cearcane, cade pentru ultima oara caci cineva s-a ascuns in oglinda de cianura, cineva da semne ca ar vrea sa moara. In patul confortabil, simt o stransoare usoara, simt senzatia unui creier labil, fug spre baie in speranta ca nu o sa ma mai doara. Cu apa rece imi hranesc porii, dar lumina difuza imi picteaza o fata infricosatoare caci zorii m-au prins cu o alta identitate si o alta infatisare a celui ce se termina undeva in trecut. Si am inceput…

Cu o scara lunga si vantul din spate, cu ochii in soare repar stratul de ozon, repar ferestrele sparte de mana unui avorton. Un pui de copac aici, un pui de copac langa, iata jungla ce ne inconjoara, iata cum mana dreapta ajuta mana stanga, iata cum pasarile somnoaroase coboara. Am inventat o mentalitate ca doi sa munceasca si opt sa priveasca, am adus cancerul si SIDA la stadiul de banalitate, leacurile gasindu-se in orice casa parinteasca. Cateodata este atat de usor sa faci bine incat mai uiti de tine.

Mi-am pierdut dorinta de a stii, am cazut ametit, nici nu mai vreau sa stiu ce este sau ce ar trebui, despre ce este dincolo sau cate pastile am inghitit. Acul indoit sparge vena, cianura imi curge pe barbie, dar pumnul de calmante nu-mi linisteste retina caci tot raul ce se intampla, mi se intampla doar mie. Un cui prin palma transpirata, o limba bifurcata iti mangaie piciorul paralizat, cand raul ti se arata, afla ca de mine s-a saturat.

Uneori ca sa vezi lumina trebuie sa inchizi ochii, sa vezi cum cade bland cerul peste mari si oceane, cum zorii m-au prins cu o alta identitate, alta infatisare a celui ce se termina undeva in trecut. Si am inceput, am inceput sa delirez, sa realizez ca cineva strain imi invadeaza oglinda, un chip de pamant, cineva imi violeaza intimitatea, nu mai stiu cine esti, nu mai stiu cine sunt sau ce caut in fanteziile astea grotesti. L-am luat si l-am intins, firul timpului care curgea fin dintr-o cupa intr-alta, secundele incepeau sa cada pe podeaua tremuranda, sangele se coagula, iar ochii lacrimau fara sa incerce macar sa planga. Cu o mana mi-am sters lacrimile si am ramas mut, cu alta ma tineam de chiuveta si ma intrebam… din ce vis am venit, de pe ce planeta am aparut?

Anunțuri
Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 1 Comment »

Ziua cand Mercu a zambit vietii

Acum cand ziua va scapa de culoare, cand sarma ghimpata imi va strapunge carnea, cand focul imi va incalzi podeaua de sub picioare… Aceasta zi nu va fi una normala, la miezul acestei nopti vom canta, ne vom aduce aminte de prima noapte pasionala, iar corzile noastre inflacarate „libertate” vor striga. Aceasta zi nu va fi una obisnuita, va fi ziua de care superficialii isi vor aduce aminte racindu-le sangele si albindu-le pometii, va fi blestemata si cunoscuta ca ziua cand Mercu a zambit vietii. Suntem impreuna in ultima clipa si asa te voi tine minte, mana ta rosiatica tinandu-mi mana fierbinte…

Odata i-am spus ca o iubesc chiar daca nu ii cunosc firea, i-am spus ca o doresc, nestiind ca asta imi va fi blestemul si tot odata menirea. Primavara, era prima zi din martie cand am gasit-o aproape dezbracata in lanuri de aur scaldata, o podoaba vie printre buruiene, intinsa pe un pamant lipsit de apa. Atunci i-am spus, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, atunci am fost sedus de gustul buzelor parca adunate dintr-o livada de pomi fructiferi. A fost un sarut din curiozitate, furat cand visele ii invadau imaginatia pura, atunci pe neasteptate mi-am asezat buzele pe a ei dulce gura. Daca as fi stiut mai bine, as fi avertizat-o in urmatoarea clipa, dar dragostea nu cunoaste ratiune cand esti incatusat intr-o astfel de obsesie magica. Nesabuit, nechibzuit am fost cand am crezut ca voi schimba ceva, ca lumea ma va considera diferit cand de pe un piedestal de smoala ne conduce frica de anormalitate. O decada de refuzuri si urmariri, a incercat sa-mi scape, dar eu nu m-am multumit doar cu priviri, gura-mi era tot mai seaca, iar setea ce ma chinuia doar ea putea sa o opreasca. „Viol” a strigat, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, de fapt chiar ieri s-a intamplat, iar apoi tarata in fata multimii si acuzata de vrajitorie, iar eu considerat cobaiul fara speranta, atins prin dragoste de nebunie. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?

Sarma ghimpata imi strapunge carnea, focul imi incalzeste podeaua de sub picioare, dar asta nu mai conteaza, conteaza ca acolo unde ma doare acum te doare si pe tine. Cineva mi-a spus ca am pierdut, dar de fapt asa sa fie? Ea mi-ai apartinut mie, am fost fericiti, iar acum platim pentru ca nu am reusit sa stam despartiti. Daca asta-mi este acuzatia atunci ma declar vinovat si cer pedeapsa maxima, avand doar o dorinta de adaugat, in ultima clipa sa o tin de mana, in ochi sa o privesc si sa-i spun ca oricum fara ea nu avea rost sa mai traiesc. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?
– Imi simti caldura mainii? Sunt atat de fericit, cum as putea sa imortalizez clipa cand m-am simtit pentru prima data iubit?
– Animalule, blestemat sa fii!
– Esti atat de frumoasa cand esti suparata si o stii, din ce in ce mai frumoasa, in fiecare zi, pana la finele celor vii…

Tu stii pentru indiferenta ta cine e de vina?

– Superficiala si indiferenta multime, va rog, aplauze. Se prezinta un salbatic. Scuze. Un alcoolic.
– Cine a indraznit sa ma acuze, respirand greu.
– Acuzatorul sunt eu. Acuzatorul e cel din fata ta.
– Dar cine esti si de unde ti-a rasarit indrazneala?
– Simplu om am crescut, dar nu va intereseaza ce odata am facut ci doar de ce va acuz, corect?
– Sper ca nu aveti impresia ca as putea sa va scuz pentru cauza sau pentru efect.
– Nu, nici pe departe, nici nu cunosc codul genetic al acestui gand…
– Si atunci cine ti-a oferit permisiunea la cuvant?
– Daca insistati si sunteti atent pentru cateva momente, va voi povesti despre ale mele dese turmente.
– Turmente, tu esti zdravan la minte? De ce crezi ca pe mine m-ar interesa aceste trairi lipsite de cusaturi fine?
– Si eu m-am intrebat de atatea ori si iata-ma si acum la fel de mirat. Nu stiu exact, poate ca nu mai vreau sa tac, poate ca vreau sa va impartasesc noptile mele cenusii si sa primesc in schimb o dovada ca dupa aceasta voi mai putea trai.
– Omule, imi pierd vremea cu tine, spune ce ai pe suflet si pleaca cu Necuratul in spate si cu Dumnezeu in fata, bine?
– Asta incerc sa fac, „omule”, dar cuvintele triste par a fi greu de digerat decat glumele. Eu sunt si probabil ca intotdeauna voi fi acel copil pe care niciodata nu l-ai putut privi. Eu sunt copilul pe care l-ai lasat sa moara de foame atunci cand cu ace-n vene, gura mamei gusta spume.
– Eu nu-mi aduc aminte de…
– Cum am spus… superficiala si indiferenta multime, va rog, faceti o miscare din palme… un alcoolic! Un jeg de om, un egoist ce a uitat ce a promis, „intotdeauna iti voi sta alaturi”. Alaturi? Ce stii tu ce inseamna sa suferi ca nu ai ce manca? Ce stii cum e cand ochii nu-ti mai pot lacrima? Stie cineva cum e sa incerci sa adormi in speranta ca nu te vei mai trezi? Stie cineva de cate ori m-am intrebat de ce nu pot iubi? Eu stiu, eu stiu cine e responasbil pentru aceasta agonie continua, dar tu, tu stii pentru indiferenta ta cine e de vina?
Tu stii pentru indiferenta ta cine e de vina?

Apartenenta la niciun grup

A fost odata, inainte sa se ridice Alexandria, inainte ca drumurile sa indice Roma, a fost acea gena ce nu a vrut sa moara. Odata cu individul a venit si blestemul, a venit si abilitatea de a vedea ce altii nu reusesc sa contureze, dincolo de ce psihologii uneori incearca sa viseze. Sa vad minciuna intr-o privire, intr-un zambet, intr-o strangere de mana nu am vrut, daca era dupa a mea dorinta, daca era sa aleg intre acestea si inexistenta, as fi ales sa nu ma fi nascut.

Sa fie al tau sau al meu, sa fie un blestem sau un dar, acest virus de care ma tem? Tot ce stiu e ca nu stiu de ce unii spun ca suntem unicati cand eu am vazut ca toti sunt la fel cand sunt panicati, de ce sa fim considerati rari cand de fapt suntem ignoranti si slabi, nu inteligenti sau tari?
Si totusi inca nu am reusit sa-mi dau seama, pentru asta sa fiu eu de vina sau ale voastre defecte pe care le ascunde teama?
De ce purtam masti, de ce, de ce incercam sa parem altcineva, dar ce, noi nu ne putem creea personalitatea?
De ce spunem ca suntem deschisi la minte cand de fapt imbracandu-ne intr-un fel demonstram apartenenta la o comunitate?
Tricouri negre sau ochelari de soare, haine de la o anumita firma, nu sunt toate astea rodul efectului de turma?
Dar cine sunt eu sa dau sentinte? Cine mi-a dat autoritatea sa-l pedepsesc pe cel care minte? Dar ce mai conteaza, mie oricum nu-mi pasa. Dar oare peste cinci mii de ani gena va mai exista? Oare cum se va comporta, oare va fugi pe o planeta izolata sau se va lupta pana cand va vedea lumea schimbata?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . 1 Comment »

Plecat-ai imagine incetosata

Culori peste culori, internicul invinge lumina si eu culeg in buzunar flori de amintiri ce-mi va completa imaginea ta, dar se pare ca nu gasesc niciuna, nici macar o petala ratacita, nici macar o frunza ruginita… Dar ce mai conteaza ce vant ti-a sculptat chipul? Tine-ma usor si trezeste-ma niciodata, lasa-mi gandul sa plece si capul sa cada in bratele-ti calde. Tremurande fie-ti degetele ce-mi culeg suvitele de par, cand tu veghezi deasupra mea ce mai conteaza de adorm in minciuna sau in adevar? Timpul a fost de partea noastra si apoi pe usa din spate s-a furisat, martori ii suntem, greu i-a fost sa ne deosebeasca, si pana la urma cine a fost cel care a iubit si cel care a profitat?

Tot ce stiu e ca usor le-a fost sa ne critice atunci cand noi vroiam sa ne lase in pace, dusmanosi ne pareau atunci cand eram nervosi si nu greseau. Au vazut ce noi nu vedeam printre randuri, au vazut dincolo de cercul vicios in care ne afundam si ne-au tras de sireturi. Ne-au tras in speranta ca in nas vom pica, in speranta ca totul se va uita, dar noi ne-am ridicat mai increzatori, mai energici, coincidentele si superstitia facandu-ne mai puternici. Dar a gresi e omeneste, chiar daca nu e de dorit fiecare greseste, fiecare cade pentru a se ridica intr-o noua lume…

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . Leave a Comment »

Mintea, faloasa ruina

Am incercat o idee fara vreun motiv anume, am incercat sa ma ascund undeva, in mintea mea, departe de lume, departe de realitate. Sunt bolnav, trupu-mi nu va rezista, sunt prea tanar sa fiu atat de fragil, dar mintea imi este puternica si neatinsa ca suprafata unui ac steril. Pe fundatii rezistente, din nimic voi construi un coltisor de rai, un spatiu doar pentru mine in care fiecare zi va fi o zi de mai, lipsita de lacrimi si suspine. Am crezut ca voi reusi, si cat am vrut, Dumnezeule cat am vrut, dar m-am inselat, fara un trup solid, mintea-mi este doar un alt adolescent timid.

Nu cred ca-mi este destul de bine si nu cred in consumul excesiv de vitamine, ma inec in borcane de medicamente, in ale psihologului cuvinte, dar ce voi face cand nu voi mai avea remedii pentru aceasta bolnava minte?
Nu ma voi rusina si nu voi mai tipa, dar adevarul e ca multi vor uita, putin chiar vor invata ca sfarsitul nu e departe si viata odata nu ne va mai putea imbratisa. Dar si asa, noi nu vom pica intr-un abis de continua schimbare caci nu suntem dotati cu suficienta rabdare sa intelegem scopul intens al trairii ci ne alegem intelesul menirii fara vreun logic sens. Fluturi, nu molii, fluturi nu vor mai exista, atat timp cat vei mai avea pofta sa zbori ca o molie, dar trecutul nu mai poate fi schimbat si eu nu voi mai insista, daca asa s-a intamplat poate ca asa trebuia sa fie, nu?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 12 Comments »

Adevar sau fericire, niciodata amandoua

Exista fericire dupa adevar? Un nor singur si indoliat plange absurd, un soare la orizont sangereaza amurg, iar eu in bratele-mi aspre te astept copila. Te astept sa-ti revendic viata din propriul trup, dar intai renunta la compasiune si mila caci franghiile astea nu se mai rup. Inima-mi nu pulseaza pentru ca e fericita ca traieste, de fapt ea zvacneste nu pulseaza pentru ca mintea cu secrete negre o trateaza. Nu. Nu vei mai dormi, nu te vei mai trezi gandindu-te la ce ai facut in viata pentru ca vei alege acum: adevar sau ignoranta? Adevar sau ignoranta?

In ochii lumii, pot sa te invat sa arati sincera fara sa pari mincinoasa, sa manifesti sentimente profunde fara sa devii siropoasa. Iti pot dezvalui secretul minciunii perfecte, e usor sa afisezi inteligenta fara sa recurgi la aroganta, dar sa cunosti adevarul printre coloanele unei lumi in ruine inseamna sa nu ajungi niciodata fericita. Mi se pare mie sau sa zambesti cand inauntru-ti urla in agonie, sa-ti uiti principiile si sa satisfaci indivizi pe care nu-i placi e o prostie, o ipocrizie fara reusita de izbavire?
Si totusi ce inseamna fericire? Ignoranta sau adevar? Decadenta in adevar pentru tine si secrete pentru ei sau o viata lipsita de reguli morale, traita asa cum vrei?

Publicat în Alter ego. Etichete: , . 3 Comments »