O noapte alba in apartamentul bantuit

Din varf de munte pana in groapa fara fund, credeam ca ma pot baza pe motul din frunte si ca nu va mai trebui sa ma tund. Se pare ca basmele nu exista, nici sfarsituri fericite, exista doar o realitate trista si un sir de vise infinite care uneori se indeplinesc. Primesc cu bratele deschise noua locuinta ce-mi fura privirea, ce spargator de vise, ce cuib de venerat si pastrat linistea.
Curand va veni…. si asa a inceput…

Colturi lucioase, curbe delicate ce-mi mangaie orgoliul fragil, mi-am gasit adapostul de nestemate unde pot sa-mi astampar entuziasmul de copil. Imi asigur pielea cu tratamente termale, parul cu balsam din flori sintetice, stelele din zare arunca raze fatale, clipirea sa-mi omoare in aceasta ora de inchipuiri malefice. Parca in aceasta liniste criminala, rarele zgomote devin monstrii de evitat, apa calda care se scurge simuleaza un tipat de copil mic maltratat, iar vantul vrea sa distruga confortul asezat.

Patura se incoloceste in jurul trupului obosit, perna-mi maseaza ceafa, totul este pregatit pentru lunga intrerupere din gandit. Portile noptii, larg se desfac, poftind la vanat creaturile fara de culoare, orice drac sau drogat acum isi scuipa dorul ce-l doare.
La jumatate de drum linistitor, un sunet despica mireasma de acalmie instalata, un tipat lung si apasator se evidenteaza in mintea pe jumatate relaxata. Oribil isi maltrateaza corziile vocale, ce i-ar fii putut asedia cetatea senilului, ce ganduri i-au otravit mintea de ameninta ca moare? Lancii tocite imi cresteaza pielea zbarcita, urmarita de degetele tremurande, nu mai exista poteca de altadata, nu mai exista loc de vise plapande. Tot infernul simfonic s-a dezlantuit, tavanul crapa sub obiectele sparte, toate astea m-au lasat fara planuri de supravietuire in aceasta noapte.

Pierdut ca o corabie in deriva, in prag de creat testament sarac, mi-am inghitit ultimul strop de saliva si am reusit pentru o clipa sa tac. Suficient a fost sa aud golul orgasmic ce razbeste peretii negriciosi, dintr-o data nu se mai intampla nimic, iar ochii-mi palpaiau curiosi. Puteam auzi pulsul extenuat, puteam auzi cum somnul refuza sa ma primeasca inapoi, era atat de bine in patul sifonat si in asternuturile proaspete si moi. Daca totusi nu mai pot adormi poate pot sa-mi raspund ce am putut auzi, sa o iau la fuga sau sa ma ascund? Cum ramane cu noptile viitoare, de ce mi se intampla doar mie? Cum ramane cu tipetele fara culoare, si mai ales de ce imi ramane amintirea asta atat de vie?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , , . 3 Comments »

Lumea trebuie sa stie

Ai fost vreodata in prag de moarte voluntara? Ai gustat vreodata seva amara… al unei cariere de succes? Te-ai simtit vreodata bine cand ai fost nevoit sa alegi intre slavie si deces si ai ales deces?
Si le-am spus oamenilor ce s-au adunat in jurul acestui om ingenuncheat: voi da o picatura de sange pentru fiecare picatura de apa calda, voi strange in brate fiecare creatura ce se doreste la fel de mult alintata si la sfarsitul zilei voi da un sac de bancnote pentru cel care va da foc primul si voi semna demisia care sa ateste ca eu am fost vinovatul… Printre copaci, intr-o indepartare apropiata, dupa pasunea de vaci, micile vietuitoare isi fac griji ca nu vor putea convietui cu cei ce au deranjat zorii, cu cei ce sunt treji cand altii dorm, cei ce clipesc bezmetic cand ochii lor implora „somn”. Materialul pentru cateva zeci de insectare s-a lipit de geamul transparent din baie si asteapta impaiere, dar cum sa ma apuc de lucru cand gandul imi sta doar la revedere? O catea ce de curand a nascut se lupta cu infectia provocata, iar eu ma lupt cu putoarea degajata ce-mi mulge stomacul, imi mulge mancarea semidigerata furata de la muritorii de foame. Indepartat de ce tot ce este trupesc, de lucrurile care m-au schimbat, de cei pe care am ajuns sa-i indragesc, am aflat ca abandonul a fost intotdeauna o optiune care mi-a provocat foame… si imi este foame… imi este foame…

I-am intins o cupa de fericire si un mar de speranta, iar ea mi-a adus aminte cat de putin dureaza, cat de mult valoreaza o viata alaturi de ea. De atunci am dormit in toate fantaniile fara sfarsit si am sfarsit sa adorm linistit chiar daca nu am facut ceva deosebit. De naiv, de stupid, caut acel ceva deosebit, imi caut si astazi o postura de clovn alienat aflat inafara programului, de naiv, m-am molipsit cu acea stralucire din ochii unui drogat ce urineaza impotriva vantului. La numaratoarea mea te vei arunca. Dar cum ramane cu durerea? Stai linistit, va fi mai usor decat ai spune „nu voi mai iubi pe altcineva”. Doar pentru ca am cautat, am si gasit de cine sa fiu mintit, am disperat cand nu trebuia sa fac nimic din tot ce mintea-mi debita, dar de unde era sa stiu ca aceasta realitate era de fapt inceputul unui alt sfarsit timpuriu? Am mintit, recunosc cu mandrie. Am mintit sa ma testez, am mintit sa demonstrez, lumea trebuie sa stie, ca nu orice zambet afisat este curat, nu toate lacrimile scurse sunt ale unui personaj afectat cu adevarat. LUMEA TREBUIE SA STIE, TU, TRUPU-TI, TOATE ASTEA, PRIVESTE IN JUR, TOATE ASTEA IMI APARTIN MIE! Culcat, devotat, umil, penibil, visator, temator, lumea nu trebuie sa stie, lumea nu trebuie sa stie ca toate sunt asa pentru ca asa ai vrut tu sa fie!

Dar ce caut eu aici? Ce fel de lipici imi sigileaza buzele de gandurile-mi nu cunosc cuvinte? De ce pielea-mi miroase a petrol si apa rece pare o combinatie intre voma si namol? Langa o vana de plastic de proasta calitate, marginita si masurata de insecte, un telefon gratuit arata ora 5:30. Unghiile-mi sunt galbene si pielea crapata, si depresia combinata cu o parte oboseala si trei parti panica reuseste sa nasca o intrebare nevinovata: cum se poate, Dumnezeule ma auzi, cum se poate sa evadez din aceasta gaura de iad deloc subtil infrumusetata? Mi-e greata si ma ingrozeste faptul ca patura care acopera geamul de la baie adaposteste pungi de oua, panze de paianjeni si alte forme de viata, dar eu, printre hainele ce se inmoaie in apa puturoasa, reusesc sa ma mai gandesc ca petele rosii de pe maini incet, incet ma devoreaza. „Ce bine ar fi de mi-ar pica mainile in toaleta, ce handicapat fericit as deveni deodata.” Dar lumea nu trebuie sa stie, slabiciuniile stau ascunse in sertarul secret, iar eu privesc sus si imi pastrez trupul drept, dar lumea nu trebuie sa stie, ca eu, tu, toate astea, de s-ar putea topi, de s-ar prabusi, chiar nu as mai vrea sa fie!

Odiseea temporala

Imi adun privirea si apoi imi feresc goliciunea, goliciunea vasturilor intinse, a ranilor deschise si apoi umplute din vaile de sare, a vasturilor intinse si a mintilor inchise si invelite in paturi aspre de imagini fugare. Dinaintea timpului, dinaintea trecutului aura aurita-mi devoreaza coarnele ascutite, ghearele-mi pica dupa fiecare sezon, iar aripile-mi amortite aplauda in gol. Acum exista Nimicul, acum imi admir piramida, acum exista Viitorul, acum imi reinventez nemurirea. Dar am fost si eu, am fost si eu un simplu muritor, iar acum sunt ceea ce unii considera un zeu, chiar daca mie imi place sa cred ca sunt doar un alt calator. Imi place sa cred ca odata, intr-o dimensiune civilizata, nu voi fi singur pe lume, ca cineva-mi lua obrajii la sarutat si imi va da un nume adevarat. Era sfarsitul unei veri teribile, plina de nopti zgomotoase, tipete de copile si despartiri scandaloase, toate cuprinse intr-un contur de idei puerile eliberate dintr-un corp matur. Mancarea era putina, iar apa nepotabila, venele implorau rutina cand eu aveam nevoie doar de o letargie stabila. Ochii-mi cadeau pe spate, genele refuzau atingere, iar eu incercam sa uit, si am uitat, am uitat cum “gandacii” ma chemau in soapte, am uitat, am uitat… cum este cand te doare. Si atunci durea atat de bine, si atunci si acum, de asta te-am intrebat pe tine, poate ca eu nu-mi aduc aminte, dar tu, oh tu frumoasa muritoare, iti mai aduci aminte de mine? Din toti visatorii din univers, Uitare, de ce l-ai ales tocmai pe acest prapadit? Cum este posibil sa plateasca pentru ceea ce de mic copil si-a dorit? Acum exista Nimicul, acum imi admir piramida, acum exista Viitorul, acum uit cat de dureroasa e uitarea.

Nu, nu am vrut sa-l cred cand imi spunea ca nu mai exista zambete ci doar teatre si o turma de marionete, ca in curand nu va mai fi nici cuvantul ci doar momentul prezent si cel viitor, dar ce stia el, el era ca si mine, doar un alt simplu calator. Acesta este momentul, mi-a spus, momentul cand ne vom testa ideile din gand incepand cu inceputul. Ia o lama si pune-mi-o sub barbie, ia o gura de aer si apoi transfera-mi-o mie. Deci sa taiem franghiile dupa ce trecem podul catre cealalta parte, sa ne infigem unghiile in lumea care ne dezgusta si sa lasam orice inhibitie deoparte. Sa fugim in lumea in care darul primit nu ne poate duce, sa fugim dupa ea. Aceleasi cuvinte potrivite m-au convins sa ma inec in sangele pana la glezne, chiar daca ei vor rade nu-mi pasa pentru ca toata viata mea a fost un banc sec ce a incercat sa termine totul inainte sa inceapa. Odata ce hainele cad sub forma de petice, mi-a spus, imaginatia preia controlul, iar crizele amnezice metamorfozeaza gandul, asa ca intreaba-te daca tot ce a fost zis si facut poate fi incatusat in trecut? Si daca ar fi posibil, de ce si-ar dori cineva asa ceva?

Ia o lama si pune-mi-o sub barbie, ia o gura de aer si apoi transfera-mi-o mie. Degete tremurande, pulsul ridicat, remuscari deloc plapande, aveam pumnul incordat… cu o mana strange-mi gatul, imi spunea, cu cealalta lama, observa-mi venele inflamate cu venin si elibereaza-ma inainte ca cineva sa-mi descopere rusinea. Apasa usor si lasa sangele sa curga, ignora-mi tipetele si priveste-mi ochii inlacrimati si nu uita ca cei ca noi prefera sa se stinga decat sa ajunga in pozitia celor ajutati. Neputinciosii. Neputincios cad in genunchi, iti cad la picioare si simt cum lama imi graveaza in os, neputincios implor indurare, dar degeaba, nu am cunoscut si nu voi cunoaste niciodata indiferanta fericire in…

Am ajuns, aceasta este Lumea Dintre Lumi, din acest punct pot vedea Copacul in dreapta sau in stanga locul unde domneste Pacatul. Locul unde sunt ninsori neincetate chiar daca cerul este senin, locul unde rugaciunile nu sunt ascultate, iar trupul este imun la orice fel de venin. Vene de apa rece curg, stancile adapostesc muschi insangerati, de data asta nu am unde sa ma ascund, doar sa ascult soaptele celor uitati si a acelor din venele obosite ce de atatea ori m-au salvat de tine. Dar iata-ma cautandu-te, sperand sa te gasesc intreaga si neatinsa, impodobita in giulgiu de matase si in aceleasi forme ce le admiram cand lumina nu era stinsa. Iata-ma salivand dupa gandul tau malformat ce m-a facut sa imi cer scuze chiar daca nu eram vinovat. Iata-ma, dar tu unde esti? Unde-ti mai cresti coroana bogata? Unde-ti este lacasul si mana ce se vrea sarutata?

Imi adun privirea si apoi imi feresc goliciunea, goliciunea vasturilor intinse, a ranilor deschise… nu din nou…
Nu, nu am vrut sa-l cred cand imi spunea ca nu vor mai exista zambete ci doar teatre si o turma de marionete, chiar daca era evident, ea nu va mai exista, iar el va ramane glasul din Subconstient al acestui simplu spectator ce inca o mai iubea.

Bucuria de a fi copil

Cineva priveste pe fereastra murdara la dansul balerinelor de alba zapada, gandindu-se cata agonie in sunetele difuze ale vantului din aceasta perioada. Printr-o miscare de esenta de melancolie frunzele ruginite cad aleatoriu formand covoare, dar eu stiu ca melancolia nu depinde de mine ci de anotimp, dar stiu eu bine, oare? Ganduri din copilarie imi revin, lacrimi reci indraznesc a-mi curge, as vrea sa fiu puternic, dar cum sa-mi stapanesc emotiile cand copilul abandonat plange?
As vrea sa hibernez un anotimp, dar mi-e frica sa stau cu capul in jos sau sa-mi mai las incheietura sa sangereze, as vrea sa gandesc frumos, dar cum se poate asta fara sa-mi las ratiunea sa se atrofieze? Si ce rost au toate acestea, doar sa crestem si sa ne dezvoltam ca in scurt timp sa ne alteram?
Mi-am dat seama ca niciodata nu am simtit repulsia zapezii cu adevarat, sa nu mai vorbesc de sansele pe care inteligenta cica mi le-a dat. Dar tu, cand atingi gatul cuiva ii simti caldura, ii simti sangele ce incearca sa alerge pe potecile create de vene? Simti… o simti cu adevarat? Cand buzele-ti ii cuprind buza superioara simti cum timpul siret parca zboara, simti cum pielea ei prinde gust de miere de albine?
Mi-am dat seama ca douazeci si trei de solstitii de iarna, pe langa mine s-au scurs inutil, de asta veci voi regreta clipa cand am uitat fiorul bucuriei de a mai fi copil. Ce bine era cand totul era permis, cand responsabilitatiile erau doar un vis ce te faceau sa te trezesti transpirat, pacat, am pierdut ocazia sa o simt… sa o simt cu adevarat.

Inspirat dintr-o poezie veche scrisa de… mine.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , . 4 Comments »

Sunt un drogat, recunosc, ma ajuta cineva?

Poate ca multi nu stiu, dar pus la colt eu in linii am modelat, sunt doar, cum sa spun, putin ametit, de fapt drogat. Ce? Pare incredibil ca-mi inec tragediile in droguri? Orice altceva nu mai ajuta, sa ridic capul nimeni nu vrea sa-mi spuna, tot ce ramane de facut e praful alb din greselile ce soptesc din trecut caci fluturii asa de frumos zboara, nu-i asa? Venele-mi sunt penetrate, oare cat o sa ma mai doara? Da, cam atat, cam doua secunde, si totusi ce e cu acea voce dinauntru-mi, oare altcineva o aude? Dar tu cine esti? De ce plutesti cu capul in jos, de ce ranjesti? Nu mai inteleg nimic, nici fizic, nici psihic… Ma regasesc zi de zi pe aceeasi banca rupta ocolit de priviri, dar nu de jigniri, ce vina am eu ca nu stiu sa fac fata la greu? Cine sunteti voi sa ma judecati dupa numarul de gauri de ace? Plecati din fata mea si lasati-ma in pace!

Dar ajutati-ma, am nevoie de ajutor, ala de pe banca aceea e un om, nu un element din decor. Am si eu nevoie de cineva, de cuvintele sincere ale cuiva caruia nu i-ar fi greu de acceptat, sunt doar un rasfatat copil, unul adorabil, dar in primul rand sunt un drogat. Ma accepti asa sau ma vei schimba?

Publicat în Alter ego. Etichete: , . 17 Comments »

Evadarea din realitate

Odata, sub o bolta cereasca limpede isi rupea placenta o zi de vara caniculara, o zi obisnuita in desert, momentul cand mi-am dat seama ca-mi pot construi un paradis perfect intr-un alt paradis ce se vroia fara de greseala cand de fapt mirosea si era infect. Mirosea a ignoranta si prostie, nesiguranta si falsa modestie, si de aceea imposibil le va fi sa ma citeasca sau sa descopere cand am picat prima oara in abisul propriei capodopere, nimeni nu va stii cand formolul a cuprins creierul si inima din borcane si imbatranirea trupului a inceput sa dea semne.
Sub un soare colorat, un castel intunecat plutea deasupra de nori, iepurii zburdau pe campia eterna, iar zanele culegeau flori sub o privire paterna. Fii multi aveam, Mihai, Gabriel sau Lucian, toti imi erau dragi si toti ma alintau cu ambrozie si nectar de fragi. Intr-un cor de greieri si ciocarlii, versuri ma incalzeau si cuvintele cresteau vii, spuneau ca odata se va scrie despre mine, despre acel cineva care a definit ce inseamna rau si ce inseamna bine.

Ti-a trecut vreodata prin gand ca eu m-am gandit ca tu te-ai gandit vreodata la gandurile mele diferite asa cum eu m-am gandit cand tu te-ai gandit ca stii cum gandesc cand eu ti-am spus ca gandesc diferit de cum gandesc altii? Si cand spun „diferit” nu spun „rebel”, spun „altfel”, vezi tu, nu am cautat niciodata diversitatea ci ea m-a gasit pe mine, nu am cautat niciodata sa fiu diferit ci doar simplu si iubit. Iubit nu am fost si niciodata nu voi fii, dar diferit in permanenta voi deveni, ca e vorba de un stranut, de o lacrima din esenta de bucurii sau de un trecut ce vesnic ma va defini. Probabil ca diversitatea a facut ca unii dintre noi sa nu poata aprecia lucrurile marunte, bijuteriile sau masinile scumpe, probabil ca de aceea de fiecare data cand revin in aceasta lume in juru-mi se sparg borcane, se usuca celule si doar faloasa minte ramane fara urme.

Si acum o dilema isi rupe cordonul ombilical: daca in aceasta lume moare trupul, oare voi mai putea trai in ireal? Oare avem nevoie de organism pentru a ne sustine, oare fara „acest mine” fantezia va reusi sa continue?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 6 Comments »

O gura de cuvinte proaspete

Chiar daca e bine stiut ca toata lumea minte se pare ca nimeni nu reuseste sa-mi simta cuvintele vopsite. Minciunile sunt suflarea divina deasupra lutului din care sunt facut, dar nu imi pasa, eu stau in coltul meu, visator si tacut. Da, imi place sa mint, dar nu am omorat-o eu. Trebuie sa fiu crezut, totul a inceput cu…

Decat sa respir aer mort mai bine deloc. Asa cum Cineva a luat o coasta si a facut un lucru viu, asa am luat eu o pana si am inceput sa scriu. Sa scriu despre cum ar fi sa sorb aerul proaspat si neprefacut de toamna, sa simt sfarsitul naturii sub a cerului piele alba, am inceput sa scriu pana am ajuns sa il ador. Un loc numai al meu. Dar nu a fost atat de usor, nu a fost deloc usor sa rup gratia in plina noapte, sa-i distrug perfectiunea exterioara lasand-o in propriul sange sa moara. Cum sa fie usor?
Aveam de ales intre versuri cu neintelese intelesuri si ea, intre inspiratie si lebada neagra din mana mea si am ales. Atat de fragila si totusi atat de puternica, atat de gratioasa si totusi putin importanta in aceasta minte astenica.
De as avea lacrimi, le-as culege in palme si te-as spala, te-as imbratisa pentru o ultima data apoi te-as ingropa adanc in amintire, acolo unde nimeni nu va stii de a noastra convietuire. Nu ma intelege gresit, nu voi spune niciodata ca nu te-am iubit, dar dragostea nu m-a satisfacut niciodata pe cand ce scriu acum e ca o gura de oxigen sau de apa.

Recunosc! Disperat, eu am omorat-o si nu am nici un regret, aveam nevoie de o bucata din ea sa imi creez acest imperiu perfect. Un loc al meu, unde pot supravietui, departe de voi, un loc unde pot respira aer proaspat si neprefacut in plina toamna sub a cerului piele alba, un loc numai al meu…