Plecat-ai imagine incetosata

Culori peste culori, internicul invinge lumina si eu culeg in buzunar flori de amintiri ce-mi va completa imaginea ta, dar se pare ca nu gasesc niciuna, nici macar o petala ratacita, nici macar o frunza ruginita… Dar ce mai conteaza ce vant ti-a sculptat chipul? Tine-ma usor si trezeste-ma niciodata, lasa-mi gandul sa plece si capul sa cada in bratele-ti calde. Tremurande fie-ti degetele ce-mi culeg suvitele de par, cand tu veghezi deasupra mea ce mai conteaza de adorm in minciuna sau in adevar? Timpul a fost de partea noastra si apoi pe usa din spate s-a furisat, martori ii suntem, greu i-a fost sa ne deosebeasca, si pana la urma cine a fost cel care a iubit si cel care a profitat?

Tot ce stiu e ca usor le-a fost sa ne critice atunci cand noi vroiam sa ne lase in pace, dusmanosi ne pareau atunci cand eram nervosi si nu greseau. Au vazut ce noi nu vedeam printre randuri, au vazut dincolo de cercul vicios in care ne afundam si ne-au tras de sireturi. Ne-au tras in speranta ca in nas vom pica, in speranta ca totul se va uita, dar noi ne-am ridicat mai increzatori, mai energici, coincidentele si superstitia facandu-ne mai puternici. Dar a gresi e omeneste, chiar daca nu e de dorit fiecare greseste, fiecare cade pentru a se ridica intr-o noua lume…

Anunțuri
Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . Leave a Comment »

Revolta instinctului – Episodul 1: Culori fragile

„Eu fara de cusur, tu cu defect, din aceeasi celula ne-am nascut, in acelasi moment si din imediat al doilea ticait de ceas evolutiv ne-am croit, fara buna stire, doua poteci deosebite. Singura asemanare demna de cunoscut cuvantul ar fi ca ambele poteci misuna in aceeasi padure, acea padure de bariere si toate acele poteci conglomerate care, in cele din urma, ne vor coase covorul, colorat si rezistent sau simplu si imperfect, pe care-l vom numi, impinsi de logica sau superstitie, viitor sau destin. Acum ca am ajuns amandoi la deplina maturitate, simti cum simt si eu, vezi asa cum vad eu? Si daca iti voi spune, n-ai sa ma crezi, spuse cineva. Si totusi de ce cele mai de pret comenzi pe care le primesti nu reusesti sa le materializezi? Raspunde-mi pe limba ta de nu poti altcumva! Si totusi de ce al meu teoretic se raneste serios atunci cand se loveste de zidul practicului tau? Ce joc senil joci si de ce vrei sa ma ranesti? Raneste-ma dupa bunul plac, nu mai conteaza, a contat odata, dar covorul meu din durere s-a facut si e fara de greseala asa ca raneste-ma cat vrei, dar odata din agonie ma voi revolta, hraneste-te cat vrei atat timp cat nu te hranesti cu iluziile mele, pentru ca doar ele ma vor salva. Incarcereaza-ma in cea mai intunecata celula si arunca cheia in ocean, dar asculta-ma bine: atat timp cat eu voi trai nu voi cunoaste uitarea din neant. Voi cauta o alta forma sa ma sustina, alte brate care sa-mi aline dilemele, sa le inteleaga, sa le arunce peste zid si sa-si ridice privirea la nivelul potentialului meu care…”

Fragment din “Zidul dintre minte si trup” de Cezar Sima, Cap.I: Geneza, dupa Logica Naturala

Simplu, inutil, ignorant, umil, toate intr-o singura forma asimetrica si nici o calitate? Cu toate ca se pregatise psihic pentru aceasta seara, cu toate ca isi petrecuse multe seri in fata oglinzii repetand aceleasi simple fraze, nimanui nu-i pasa. Egoismul cronic nu e grav, isi spuse, ba chiar benign intr-un grup de unu, nu exista leac, dar nici nu trebuie sa existe, se incuraja el, de ce s-ar preocupa minti luminate pentru un leac care sa vindece ceva atat de normal incat nimeni sa nu vrea sa fie vindecat? Cu multe zile inainte gandul unui esec il rasplatea cu un atac de panica, plamanii deveneau lenesi, iar gatul ii devenea o bariera organica intre interior si exterior, dar de fapt nu stia ce se intampla si in acele secunde nici macar nu isi punea astfel de intrebari. Tot ce vroia sa stie era daca aceasta criza se va termina mai repede sau daca se va termina vreodata, daca toate grijile pe care si le facuse vor vedea vreodata luminiile scenei sau vor muri odata cu el. Era confuz. Dar nu era momentul potrivit pentru amintirea brutala a celor mai intunecate clipe din viata lui, ci trebuia sa-i faca fata uneia chiar acum. Dar daca nu este imbracat cum se cuvine, Cerule, daca si-a sters din greseala machiajul, iar toata lumea ii va observa tenul imperfect? Sa nu fi scapat de rusine nici acum? Cati ani au trecut de atunci? Cati? Inchis in camera, zilele treceau fara imaginea soarelui. Inchis intr-un trup urat, inchis si fara de scapare… De prea multe ori, de prea multe ori colegii isi bateau joc de uratenia lui, de cosurile si petele rosu-maronii de pe obraji. Uneori isi blestema ceasul nasterii, ba chiar pe frageda mama, pe Dumnezeu sau destinul intunecat… De mic statea ore in sir in fata oglinzii si se privea, se privea in ochi si incet, incet isi muta ochii spre frunte, dupa ce inspecta tot perimentrul fruntii ochii ii coborau pe linia nasului apoi printr-o miscare brusca isi privea obrazul stang apoi dreptul, dar niciodata invers, intai stangul apoi dreptul. Se gandise destul de mult la asta, dar nu stia de ce subconstientul tulburat alegea de fiecare data obrazul drept. Sa fii fost pentru ca acolo primise cei mai multi pumni? Sa fi fost pentru ca mama lui muribunda il saruta doar pe acel obraz patat? Sa fi fost vreo explicatie logica sau de fapt totul se intampla in ordine aleatorie? De cateva clipe era liniste si sute de priviri erau indreptate spre el, asteptand ceva. Cu totii asteptam ceva, dar putini dintre noi stim exact ce anume, dar nu ei, ei stiau si erau nerabdatori.

– Distinse doamne, spuse ragusit, onorabili domni, respectati invitati, tusind usor, reglandu-si vocea, dati-mi voie sa va multumesc pentru prezenta si cu aceasta ocazie sa va cer permisiunea sa anunt castigatorul premiului pentru „Biografia Anului”. O liniste cosmica se instala intr-un fotoliu confortabil. Premiul este acordat… Spuse un nume, oamenii parca o luasera razna, aplauzele de acum facusera sa fie uitata linistea de atunci, dar nimeni nu se ridica sa revendice premiul. Ce fel de gluma e asta? O sala plina de oameni respectati, cei mai de seama oameni din tara, critici, scriitori, poeti, jurnalisti, iar cineva le facea o farsa. Cum este posibil asa ceva? O farsa fara precedent ce nu va ramane nepedepsita si cu siguranta, neuitata pentru mult timp. Atunci cand aplauzele se contopira in soapte ieftine si barfitoare cineva se ridica, isi stranse parul oarecum scurt si blond, sorbind din mers ultimele picaturi din pahar.
– Tataie, tine-mi si mie asta.
– Ce? Cine te…
Incerca sa spuna ceva, dar nesimtirea ei il lasa balbaindu-se, iar silueta se inveli pentru ultimele clipe in umbra de la capatul salii.

Sub o cupola transparenta, mare, pentru o perioada scurta, toamna, se afirma, prezentandu-se sub forma unui buchet de trandafiri ofiliti, uneori mai tarziu, altadata mai devreme, dar niciodata altundeva decat exact unde trebuie. Intunericul nu a fost mai negru decat acum si in departare, orizontul isi inmuia aripile in sangele unui soare proaspat ucis si aruncat intr-un mormant de amnezie temporara. Vantul tipa bezmetic printre spinii negurei geroase, fantasmele noptii dansau si cantau, iar in soaptele lor vesteau moartea unui alt soare. Pentru o clipa cerul contempla, apoi isi aduna copii intr-un loc si le dadu intructiuni exacte. Singura si mohorata, acum furtuna se anunta. Sub acest pretext cerul se lumina apoi cobora sfios in intuneric, se lumina din nou pentru a se putea ascunde in intuneric inca o data. Intunericul nu a fost mai negru. Sunete infundate, fulgere si tunete, bubuituri si vene luminoase toate acestea pareau a fi in armonie cu atmosfera acestui mic oras. In bezna, parca iubita de  siroaiele fara sfarsit o entitate astenica se lupta cu furia naturii. Intr-un final ajunse in dreptul usii si batuse hotarat de doua ori, doar cu doi ani mai imatura. Daca nu o sa ma placa? Daca din nou nu o sa raspunda? Trebuie sa stiu! Trebuie sa aflu ce e dincolo de alcool si izolare totala, remuscari si vinovatie. Usa se deschise lent:

– Buna ziua, domnule Sima. Lia Alexia, spuse raspicat, reporter la „Imaginea”. Am fost si zilele tre… Aveti o clipa?
Usa se tranti.
– Se pare ca nu…

Cu toata nebunia din jurul ei, ravasita de vant si batjocorita de ploaie, tot ce auzea era zgomotul usii trantindu-se. De fapt, nici nu era sigura ca auzi acel sunet caracteristic sau doar isi imagina un zgomot puternic, sa fie furia si sfarsitul rabdarii, sa fie hainele umede, fetisoara palida si rece motivul pentru care acum avea pumnii inclestestati si imaginea usii trantindu-se i se repeta in fata ochilor?
Din instict facuse cativa pasi spre masina intr-un ritm alert, dar se opri. Era uda leoarca, vantul rece ii distrusese coafura, ii inghetau, metaforic vorbind, fata si urechile, iar pantofii erau groaznic de murdari. La dracu cu toate, ce rost mai are?

Ajunsa in masina, lasandu-si capul usor pe volan, lasandu-si suvitele aurii sa cada, din cauza apei, parca murdare, ii scapa un geamat scurt. Din acel punct pana la o sesiune de plans a fost doar un mic pas, cateva secunde obositoare, dar suficiente pentru a-si aduce aminte. Timpul nu vindeca, e o prostie, isi spuse de cateva ori, timpul vindeca doar daca vrei sa uiti, dar de ce ai vrea sa uiti ceva ce te-a marcat, ceva ce te-a facut sa devii persoana care esti acum? Inca nu uitase de prima zi de iunie, de cantecele funerale de sub cerul senin, de singura data cand s-a simtit dezorientata cu adevarat si de cat de linistit parea mentorul ei. L-ar atinge si totusi parca nu, l-ar strange in brate, dar poate ca ar fi mult prea deplasat, l-ar atinge, dar nu, ii era teama ca ii va simti pielea aspra si rece si se va cutremura. Nu era inca pregatita sa infrunte realitatea, confuza, nu putea, nu vroia sa accepte ce i se intampla. Nu mi se poate intampla asta. De ce tocmai mie? Cu ce am gresit? Stand de cateva minute langa el, nu putu sa ignore mirosul intoxicant al florilor deprimante care impreuna cu mirosul de naftalina al costumului negru clasic ii dadea o senzatie de lesin. O zi mult prea coplesitoare pentru micuta Lia, iar cei din jur nu ii faceau viata usoara, ba din contra. De fiecare data cand cadea in amnezie post-traumatica, chiar daca era si pentru cateva clipe, cineva, cu o fata grava o imbratisa puternic si o intreba cum se simte. Valuri de caldura o rascoleau, iar privirea i se aburea… iar ea simti pe pielea fina spicurile de grau cum ii zgaraie picioarele goale. Pielea-i alba ca de portelan, acum ii era de un roz pal, spicurile o iritau si nu putea sa faca nimic. La cativa pasi in fata, in stanga, in dreapta, in spate, in toate directiile, cat vedea cu ochii valurile de grau dansau in voia vantului fierbinte. Era singura si neajutorata intr-o mare poleita cu aur sub un cer lipsit de stele sau alte mijloace de orientare. Dar in indepartate o silueta se ridica deasupra de valuri, iar Lia, instinctiv, facu cativa pasi spre ea. Oare vine spre mine sau e de la caldura? Imi face cu mana? Inainta precaut, dar iti dadu seama ca e goala, glazura de portelan de altadata se facuse rosie ca de caramida si se intoarse cu spatele la silueta. Dumnezeule mare, ce rusine. Si repede se lasa jos, se lasa acoperita de spicuri si isi inchise ochii. In momentul imediat urmator simti un material moale, de la glezne pana la sani, apoi strangand-o delicat, acoperindu-i pielea arsa si se crispa, dar era mult mai bine decat cu pielea goala si se ridica lasandu-si privirea sa o inspecteze din varful degetelor murdare cu pamant uscat pana la decolteu. Isi puse mana dreapta pe san si pipai usor materialul apoi isi lasa mana sa curga pe matasea alba si cu o miscare brusca isi prinse cu ambele maini fusta si o lua la fuga in directia siluetei, dar ea nu mai era acolo. Unde a plecat? Nu ma lasa singura, nu din nou. Unde ai plecat?

– Esti bine scumpo? Uita-te la tine, o fata atat de frumoasa nu ar trebui sa fie aici…
– Multumesc doamna pe care nu am vazut-o in viata mea, sopti ea, dar cred ca ma voi descurca.
– Cum vrei tu draga, daca simti nevoia… stii la cine sa vii pentru o ceasca de ceai cald, si acum fata grava ii afisa un zambet fals. Cum pot unii trece de la o stare la alta atat de repede, se gandi invidioasa. As vrea si eu sa fiu trista, iar in urmatoarea secunda, daca asta imi doresc, sa fiu vesala, sa am puterea sa pot zambi inainte ca lacrimile sa-mi cada de pe obraji.

O masina trecu si o trezi din amintire, dupa ce reveni brusc in prezent, in masina si in trupul ei umed si rece si dupa ce isi termina bine meritata sesiune de plans, se gandi ca a trecut multa vreme de cand sentimentele o influentau. Pot avea tot daca imi doresc cu adevarat. Voi reveni si maine, i se adresa, porc alcoolic, voi reveni si ma vei primi, daca nu maine, candva, si vei regreta fiecare clipa a mizerabilei tale vieti, ti-o promit chiar daca e ultimul lucrul pe care-l fac. Aprinse farurile, porni motorul masinii si se facu disparuta sub siroaiele de apa rece.

„Scriu din nou sub efectul calmantelor calcand adanc in anxietate caci in curand voi inceta a mai exista, dar nu voi uita. Odata cu ultimul meu punct se vor risipi si amintirile si tot si toate ce m-au ingenuncheat vreodata. Cu toate astea nu am considerat dependenta mea fiindu-mi slabiciune pentru nici o clipa, si au fost multe momente de cumpana, precum randurile de mai jos vor explica. Mintea-mi este obosita, iar mainile prea amortite sa mai scrie asa ca voi lasa cuvintele sa curga de la sine inainte sa fie prea tarziu.

Trista este doctrina pe care o invata trupul fragil al unui barbat ajuns doar la stadiul de copil atunci cand acesta nici macar nu si-a facut bagajele pentru o calatorie fara intoarcere, trista este pentru ca desi o inveti cuvant cu cuvant, introvertitului care ai devenit, timpul nu-i mai este amic. Din pamant ne-a conceput, in pamant ne vom intoarce, acolo unde toate au un sfarsit si un nou inceput.

Trist ar fi sa pierzi batalia inainte sa te nasti, sa te imbraci in blana de oaie si sa pasti, sa-ti dedici o viata de inutilitate in scopul de a depasi esecul primordial si a ajunge, intr-un moment de claritate, la acest gand banal: perfectiunea este limita, limitarea este natura omenirii, atunci perfectiunea este sursa luminii de la capatul nostru? Pentru ca daca ar fi adevarat, unii oameni sunt lipsiti, inca, pana si de evolutia primitiva, acei oameni legati strans de superficialitate pentru care banala usa este o piedica de neclintit. Trebuie sa trag sau sa imping? Trebuie sa invart in stanga sau dreapta? Sa apas sau sa ridic clanta? Si totusi nu sunt trist, si totusi…”

Fragment din „Dupa perfectiune mai exista sens?” de Cezar Sima, Cap.I: Miezul subconstientului