Libertatea dintr-o cusca de sticla

Ce a fost asta? Ce? Ce s-a auzit? Cine pe cine a operat disturband linistea, cine a dat nastere la zgomotul acela din nimic? Nimic. Pe o poteca cenusie in continuare urmele mi se inrosesc, transpiratia-mi curge bezmetica, la oaza din departare as vrea sa poposesc, dar nu cred ca ma va lasa personalitatea salbatica pe care incet, incet am ajuns sa o detest. Se spune ca odata pe o lume indepartata a trait un animal pe care localnicii l-au numit regele dobitoacelor, ei l-au admirat si urmarit, pana cand i-au omorat familia numeroasa, l-au vanat si l-au inchis intr-o cusca de sticla pentru a fi privit. Dupa ani de zile a fost eliberat, trei indivizi verzi il asteptau cu zambetul afisat, dar regele nu s-a miscat, nu s-a miscat nici macar sa-i priveasca, doar buzele ii rosteau ceva. Usor se auzea: dupa ce mi-ati ucis toti cei ce imi erau apropiati mi-ati furat si mandria, acum ca mi-au ramas doar ochii insangerati cum sa pasesc printre cei ce mi-au aratat ce gust are agonia?

Oare daca… am voie sa ma abat de la drumul batatorit? Dar cum sa pot face asta cand acesta este de lava marginit? Caldura asta ma innebuneste, vr, vr, vreau sa renunt la sclavagism, i-am spus. Dar ce, nu-ti este bine aici, m-a intrebat, dar mi-a si raspuns. Nimic. Apoi se auzira din nou niste tipete, mi-am sters sudoarea ce-mi acoperea genele si am vazut mesele ce sustineau jumatati de oameni torturati si altii care chiar acum erau depielitati. Suflete torturate, in soare lasate, daca vei pleca, m-a amenintat, iti vei sapa singur groapa, dar eu linistit i-am spus, bine, atunci roaga-te ca voi sapa o groapa destul de mare ca sa nu putrezesti sub soare caci tu vei veni cu mine. Cand spun ca imi va fi mai bine asa nu apelez la optimism ci doar la dreptul de a-mi controla singur viata si tot ce inseamna asta. Cand spun ca vreau sa traiesc nu inseamna ca sunt dificil, cand spun ca nu mai vreau sa platesc pentru lucruri pentru care nu le-am facut nu inseamna ca trebuie sa ma fiu considerat senil, poate ce spun chiar este adevarat… chiar este adevarat. Acesta este doar un alt iad infrumusetat.

Publicat în Alter ego. Etichete: , . 6 Comments »

Si eu vreau sa apar pe afisele cu „s-a facut disparut un om”

Cand neoamenii, cand ciudatii au construit lumea, pe stalpii de sustinere s-a imprimat geniul, au cunoscut nemurirea, dar au schimbat si timpul. Este timpul ultimului. Chiar inainte sa adorm, dis de dimineata mi-am clatit ochii cu spirt, mi-am incendiat patul neconform si m-am pregatit sa merg la circ. Stapan si subjugat, aici lucrez eu, in acest iad personalizat fiecare-si ocupa cusca incapatoare, isi leaga zgarda ruginita si-si asculta stapanul, intr-o lume unde ciudatii se ascund in frica, cum am reusit sa ajung ultimul?

Unii deja au adormit in post, altii fac acrobatii pe sarma, dar daca toti vor fugi „fara rost”, ce va mai ramane in urma? Am ajuns ultimul. Poate sa-mi fosneasca sub picioare bacnote, poate sa-mi hraneasca orgoliul, dar daca ar fi sa aleg intre un astfel de statut si violul in miez de noapte, legat la ochi, intotdeauna as alege violul. De ar fi cu putinta, dar ma indoiesc, in veacurile ce vor urma, in viitorul apropiat, de as cunoaste suficienta vointa, as elabora un plan complicat pentru a evada din acest iad inghetat. Am ajuns ultimul… om. Tin minte cand am bagat intr-o sticla de plastic si ultima speranta, am sorbit si ultima picatura si m-am intrebat ce inseamna a trai bine psihic, ce inseamna a avea viata cu adevarat si nimeni nu a indraznit sa-mi raspunda.

Publicat în Alter ego. Etichete: , . 7 Comments »