Lumea trebuie sa stie

Ai fost vreodata in prag de moarte voluntara? Ai gustat vreodata seva amara… al unei cariere de succes? Te-ai simtit vreodata bine cand ai fost nevoit sa alegi intre slavie si deces si ai ales deces?
Si le-am spus oamenilor ce s-au adunat in jurul acestui om ingenuncheat: voi da o picatura de sange pentru fiecare picatura de apa calda, voi strange in brate fiecare creatura ce se doreste la fel de mult alintata si la sfarsitul zilei voi da un sac de bancnote pentru cel care va da foc primul si voi semna demisia care sa ateste ca eu am fost vinovatul… Printre copaci, intr-o indepartare apropiata, dupa pasunea de vaci, micile vietuitoare isi fac griji ca nu vor putea convietui cu cei ce au deranjat zorii, cu cei ce sunt treji cand altii dorm, cei ce clipesc bezmetic cand ochii lor implora „somn”. Materialul pentru cateva zeci de insectare s-a lipit de geamul transparent din baie si asteapta impaiere, dar cum sa ma apuc de lucru cand gandul imi sta doar la revedere? O catea ce de curand a nascut se lupta cu infectia provocata, iar eu ma lupt cu putoarea degajata ce-mi mulge stomacul, imi mulge mancarea semidigerata furata de la muritorii de foame. Indepartat de ce tot ce este trupesc, de lucrurile care m-au schimbat, de cei pe care am ajuns sa-i indragesc, am aflat ca abandonul a fost intotdeauna o optiune care mi-a provocat foame… si imi este foame… imi este foame…

I-am intins o cupa de fericire si un mar de speranta, iar ea mi-a adus aminte cat de putin dureaza, cat de mult valoreaza o viata alaturi de ea. De atunci am dormit in toate fantaniile fara sfarsit si am sfarsit sa adorm linistit chiar daca nu am facut ceva deosebit. De naiv, de stupid, caut acel ceva deosebit, imi caut si astazi o postura de clovn alienat aflat inafara programului, de naiv, m-am molipsit cu acea stralucire din ochii unui drogat ce urineaza impotriva vantului. La numaratoarea mea te vei arunca. Dar cum ramane cu durerea? Stai linistit, va fi mai usor decat ai spune „nu voi mai iubi pe altcineva”. Doar pentru ca am cautat, am si gasit de cine sa fiu mintit, am disperat cand nu trebuia sa fac nimic din tot ce mintea-mi debita, dar de unde era sa stiu ca aceasta realitate era de fapt inceputul unui alt sfarsit timpuriu? Am mintit, recunosc cu mandrie. Am mintit sa ma testez, am mintit sa demonstrez, lumea trebuie sa stie, ca nu orice zambet afisat este curat, nu toate lacrimile scurse sunt ale unui personaj afectat cu adevarat. LUMEA TREBUIE SA STIE, TU, TRUPU-TI, TOATE ASTEA, PRIVESTE IN JUR, TOATE ASTEA IMI APARTIN MIE! Culcat, devotat, umil, penibil, visator, temator, lumea nu trebuie sa stie, lumea nu trebuie sa stie ca toate sunt asa pentru ca asa ai vrut tu sa fie!

Dar ce caut eu aici? Ce fel de lipici imi sigileaza buzele de gandurile-mi nu cunosc cuvinte? De ce pielea-mi miroase a petrol si apa rece pare o combinatie intre voma si namol? Langa o vana de plastic de proasta calitate, marginita si masurata de insecte, un telefon gratuit arata ora 5:30. Unghiile-mi sunt galbene si pielea crapata, si depresia combinata cu o parte oboseala si trei parti panica reuseste sa nasca o intrebare nevinovata: cum se poate, Dumnezeule ma auzi, cum se poate sa evadez din aceasta gaura de iad deloc subtil infrumusetata? Mi-e greata si ma ingrozeste faptul ca patura care acopera geamul de la baie adaposteste pungi de oua, panze de paianjeni si alte forme de viata, dar eu, printre hainele ce se inmoaie in apa puturoasa, reusesc sa ma mai gandesc ca petele rosii de pe maini incet, incet ma devoreaza. „Ce bine ar fi de mi-ar pica mainile in toaleta, ce handicapat fericit as deveni deodata.” Dar lumea nu trebuie sa stie, slabiciuniile stau ascunse in sertarul secret, iar eu privesc sus si imi pastrez trupul drept, dar lumea nu trebuie sa stie, ca eu, tu, toate astea, de s-ar putea topi, de s-ar prabusi, chiar nu as mai vrea sa fie!

Ziua cand Mercu a zambit vietii

Acum cand ziua va scapa de culoare, cand sarma ghimpata imi va strapunge carnea, cand focul imi va incalzi podeaua de sub picioare… Aceasta zi nu va fi una normala, la miezul acestei nopti vom canta, ne vom aduce aminte de prima noapte pasionala, iar corzile noastre inflacarate „libertate” vor striga. Aceasta zi nu va fi una obisnuita, va fi ziua de care superficialii isi vor aduce aminte racindu-le sangele si albindu-le pometii, va fi blestemata si cunoscuta ca ziua cand Mercu a zambit vietii. Suntem impreuna in ultima clipa si asa te voi tine minte, mana ta rosiatica tinandu-mi mana fierbinte…

Odata i-am spus ca o iubesc chiar daca nu ii cunosc firea, i-am spus ca o doresc, nestiind ca asta imi va fi blestemul si tot odata menirea. Primavara, era prima zi din martie cand am gasit-o aproape dezbracata in lanuri de aur scaldata, o podoaba vie printre buruiene, intinsa pe un pamant lipsit de apa. Atunci i-am spus, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, atunci am fost sedus de gustul buzelor parca adunate dintr-o livada de pomi fructiferi. A fost un sarut din curiozitate, furat cand visele ii invadau imaginatia pura, atunci pe neasteptate mi-am asezat buzele pe a ei dulce gura. Daca as fi stiut mai bine, as fi avertizat-o in urmatoarea clipa, dar dragostea nu cunoaste ratiune cand esti incatusat intr-o astfel de obsesie magica. Nesabuit, nechibzuit am fost cand am crezut ca voi schimba ceva, ca lumea ma va considera diferit cand de pe un piedestal de smoala ne conduce frica de anormalitate. O decada de refuzuri si urmariri, a incercat sa-mi scape, dar eu nu m-am multumit doar cu priviri, gura-mi era tot mai seaca, iar setea ce ma chinuia doar ea putea sa o opreasca. „Viol” a strigat, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, de fapt chiar ieri s-a intamplat, iar apoi tarata in fata multimii si acuzata de vrajitorie, iar eu considerat cobaiul fara speranta, atins prin dragoste de nebunie. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?

Sarma ghimpata imi strapunge carnea, focul imi incalzeste podeaua de sub picioare, dar asta nu mai conteaza, conteaza ca acolo unde ma doare acum te doare si pe tine. Cineva mi-a spus ca am pierdut, dar de fapt asa sa fie? Ea mi-ai apartinut mie, am fost fericiti, iar acum platim pentru ca nu am reusit sa stam despartiti. Daca asta-mi este acuzatia atunci ma declar vinovat si cer pedeapsa maxima, avand doar o dorinta de adaugat, in ultima clipa sa o tin de mana, in ochi sa o privesc si sa-i spun ca oricum fara ea nu avea rost sa mai traiesc. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?
– Imi simti caldura mainii? Sunt atat de fericit, cum as putea sa imortalizez clipa cand m-am simtit pentru prima data iubit?
– Animalule, blestemat sa fii!
– Esti atat de frumoasa cand esti suparata si o stii, din ce in ce mai frumoasa, in fiecare zi, pana la finele celor vii…

Un gand devenit realitate

Nu ai vrea sa scapi de niste lanturi ruginite ce nu par sa se mai rupa, de ochi inlacrimati si urechi ce nu vor sa te mai auda ?
Nu ai vrea sa spui „nu” cand vrei, sa gasesti, nu sa cauti, sa alegi fara sa gresesti ?
Gandeste-te pentru o secunda la asta, gandeste-te ca esti liber, gandeste-te ca de la pamant pana la cer tu esti totul si totul se identifica cu tine, gandeste-te ca poti face tot ce vrei fara ca la sfarsitul zilei sa dai vreo explicatie.
Gandeste-te ca tot ce acum gandesti poti sa spui lumii intregi, sa iti imaginezi un loc anume, iar in realitate acolo sa si mergi.
Gandeste-te ca tot ce ti-ai imaginat acum e real. E realitatea mea.
Acum intreaba-ma : cat de fericit sunt ?

Publicat în Ego. Etichete: , . 4 Comments »