Am incercat o idee fara vreun motiv anume, am incercat sa ma ascund undeva, in mintea mea, departe de lume, departe de realitate. Sunt bolnav, trupu-mi nu va rezista, sunt prea tanar sa fiu atat de fragil, dar mintea imi este puternica si neatinsa ca suprafata unui ac steril. Pe fundatii rezistente, din nimic voi construi un coltisor de rai, un spatiu doar pentru mine in care fiecare zi va fi o zi de mai, lipsita de lacrimi si suspine. Am crezut ca voi reusi, si cat am vrut, Dumnezeule cat am vrut, dar m-am inselat, fara un trup solid, mintea-mi este doar un alt adolescent timid.
Nu cred ca-mi este destul de bine si nu cred in consumul excesiv de vitamine, ma inec in borcane de medicamente, in ale psihologului cuvinte, dar ce voi face cand nu voi mai avea remedii pentru aceasta bolnava minte?
Nu ma voi rusina si nu voi mai tipa, dar adevarul e ca multi vor uita, putin chiar vor invata ca sfarsitul nu e departe si viata odata nu ne va mai putea imbratisa. Dar si asa, noi nu vom pica intr-un abis de continua schimbare caci nu suntem dotati cu suficienta rabdare sa intelegem scopul intens al trairii ci ne alegem intelesul menirii fara vreun logic sens. Fluturi, nu molii, fluturi nu vor mai exista, atat timp cat vei mai avea pofta sa zbori ca o molie, dar trecutul nu mai poate fi schimbat si eu nu voi mai insista, daca asa s-a intamplat poate ca asa trebuia sa fie, nu?
Mercu 