O noapte alba in apartamentul bantuit

Din varf de munte pana in groapa fara fund, credeam ca ma pot baza pe motul din frunte si ca nu va mai trebui sa ma tund. Se pare ca basmele nu exista, nici sfarsituri fericite, exista doar o realitate trista si un sir de vise infinite care uneori se indeplinesc. Primesc cu bratele deschise noua locuinta ce-mi fura privirea, ce spargator de vise, ce cuib de venerat si pastrat linistea.
Curand va veni…. si asa a inceput…

Colturi lucioase, curbe delicate ce-mi mangaie orgoliul fragil, mi-am gasit adapostul de nestemate unde pot sa-mi astampar entuziasmul de copil. Imi asigur pielea cu tratamente termale, parul cu balsam din flori sintetice, stelele din zare arunca raze fatale, clipirea sa-mi omoare in aceasta ora de inchipuiri malefice. Parca in aceasta liniste criminala, rarele zgomote devin monstrii de evitat, apa calda care se scurge simuleaza un tipat de copil mic maltratat, iar vantul vrea sa distruga confortul asezat.

Patura se incoloceste in jurul trupului obosit, perna-mi maseaza ceafa, totul este pregatit pentru lunga intrerupere din gandit. Portile noptii, larg se desfac, poftind la vanat creaturile fara de culoare, orice drac sau drogat acum isi scuipa dorul ce-l doare.
La jumatate de drum linistitor, un sunet despica mireasma de acalmie instalata, un tipat lung si apasator se evidenteaza in mintea pe jumatate relaxata. Oribil isi maltrateaza corziile vocale, ce i-ar fii putut asedia cetatea senilului, ce ganduri i-au otravit mintea de ameninta ca moare? Lancii tocite imi cresteaza pielea zbarcita, urmarita de degetele tremurande, nu mai exista poteca de altadata, nu mai exista loc de vise plapande. Tot infernul simfonic s-a dezlantuit, tavanul crapa sub obiectele sparte, toate astea m-au lasat fara planuri de supravietuire in aceasta noapte.

Pierdut ca o corabie in deriva, in prag de creat testament sarac, mi-am inghitit ultimul strop de saliva si am reusit pentru o clipa sa tac. Suficient a fost sa aud golul orgasmic ce razbeste peretii negriciosi, dintr-o data nu se mai intampla nimic, iar ochii-mi palpaiau curiosi. Puteam auzi pulsul extenuat, puteam auzi cum somnul refuza sa ma primeasca inapoi, era atat de bine in patul sifonat si in asternuturile proaspete si moi. Daca totusi nu mai pot adormi poate pot sa-mi raspund ce am putut auzi, sa o iau la fuga sau sa ma ascund? Cum ramane cu noptile viitoare, de ce mi se intampla doar mie? Cum ramane cu tipetele fara culoare, si mai ales de ce imi ramane amintirea asta atat de vie?

Anunțuri
Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , , . 3 Comments »

Noi suntem nuferii goi de sub bruma vietii

Cu radacinile adanc infipte este mult prea tarziu sa mai regretam, balta de lacrimi de sub noi isi inceteaza miscarile armonice, dar ea nu stie ca este mult prea devreme sa tacem cand tocmai am inceput sa transformam razboiul zi-noapte in iubire si pace. Asa cum v-am iubit, asa am uitat cat de bine este cand te simti dorit chiar daca este doar un gand menit sa-ti transforme cuvintele in nisip pentru clepsidre ieftine. Din fericire nemarginita, ochii-mi lacrimau cu siroaie, din datorie, nu am facut-o niciodata. Mintea-mi este o furtuna de idei, despre ganduri rele nici nu vorbesc, mai bine ascultam de ei si ne multumeam cu un simplu „doar pe tine vreau sa te iubesc”. Ochii ei straluceau ca Luceafarul intr-o noapte senina, zambetul ei calma pana si oceanele morocanoase, iar fetisoara ei in mainile mele transforma orice farama de amintiri cicatrizate in dorinte mult prea gustoase pentru a fi refuzate.
Am avut odata un vis, un vis in care noi ne-am preschimbat in nuferii goi ce antrenau mania mortii de pe lacul inghetat, dar a fost doar un vis ce nu trebuie sa cunoasca realitatea. Asa cum v-am iubit, asa statea si timpul impietrit, inima mentinea un suspans plivit caci fara sa imi dau seama acest simbol avea sa devina un simplu raft ramas gol. Da, ne vom acoperi ochii, da, nu ne vom mai uita, dar cat mai putem ignora cand senzatia este atat de intensa, dar cat mai putem spera la o viata banala in aceasta ceata densa? Noi suntem nuferii goi de sub bruma vietii.

In pelerinaj, de departe, din spatele urechii, vine un mesaj pentru cei ce se credeau altii: ati vazut in mine tot ce ar fii trebuit sa vedeti, ati vazut realitatea distorsionata intr-un geam aburit ascunzand abisul in care cadeti. V-am vazut detronand eroi, nimeni nu ne poate schimba, mai ales cei care nu vor sa fie ca noi, puii celor care ii vom salva. Vinul a fost baut, sangele va curge, dar nu va mai ajunge cat de mult ati decazut? Ati inselat, ati furat, oare cand veti primi ceea ce va doriti cu adevarat? Oare cand veti termina de mancat pamantul ce de atatea ori l-ati calcat? Parfumul va da de gol cand va apropiati precauti, gustul de namol va diferenteaza de cei care au incercat sa fie normali si au devenit iubiti. Am vrut sa… sa va demonstrez ce inseamna sa simtiti cu adevarat cand trupu-ti salasuieste paralizat, am vrut… prea multe. Acest mic plan al meu a fost rapus de mici esecuri repetate, eu legat la ochi, cu pumnalele in spate, patate de acesti criminali numiti patrioti. Mama plangea langa mine cand ii spuneam ca nu-mi place cand tata o bate, bunica imi strangea mana in timp ce fratele in pod intindea franghia, am mancat din noroi, am suportat gerul sub cerul intunecat, dar nu voi ajunge un gunoi cand ceilalti primesc pe gratis ce eu doar am visat. Acum vor spune ca-mi cunosc persoana, vor spune ca le sunt erou, vor spune ca-mi vor purta coroana acum cand dorul lor dulce m-a tarat departe sa mor.

Urmat de inghetul necrutator, blestemul a navalit, dar de ce Doamne, de ce nu ai uitat de mine cand am murit? In prag de totala metamorfoza, miroase a noapte de iarna, miroase a profunzimea degetului de pe buza dinaintea despartirii de altadata. Toamna este sub asediu, gheata-mi vestejeste pielea fina, toti greierii sunt in concediu cand gandul la atingerea ta ma iubeste sub luna plina. Prea tarziu sa ne mai schimbam, ne petrecem si petrecem ultimele clipe dincolo de gardul viu ce nu ne lasa sa evadam. Insectele culeg raze de lumina saraca din coroana bogata a noptii, din doua suflete legate am ajuns sa ne intindem printre plante. Doi am mai ramas. Doar noi si nimeni altcineva. Noi suntem nuferii goi de sub bruma vietii.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , , . 2 Comments »