Plec pe Soare

Cascalau cum sunt, sunt in zbor la joasa inaltime in cosmosul aerisit, mi-am luat costumul impermeabil si masca cu vid, iar acum sunt pregatit sa fiu oprit, dar nimeni nu a facut-o. Sunt in drum spre ultimul rai ramas, alerg cu ochii inchisi spre Soare, mi-am bagat picioarele-n rucsac si mainile in nas pana cand am auzit „au, ma doare”. Am stilul invartitul in jurul cozii cand ghinionul ma gaseste in agenda personala, nu mai stiu cand a cazut amurgul sau cand s-au trezit zorii, dar totusi nu disper, e doar o situatie anormal de normala. Urasc zilele ca astea, cerul este intunecat si stelele stralucesc fara sa fie nevoie, oare unde este plaja, ca de aici se vede doar marea ce se intinde fara sa-mi ceara voie. Marea…

Am vazut trecutul si m-am cutremurat, la inceput a fost solul roditor, dar incet a distrus orice forma de viata, constat ca nu a lasat nici un supravietuitor aratand clar ca acest Vast nu este pentru acostat. Vartejurile formeaza haosul, valurile se sparg, as vrea sa incerc marea cu degetul, dar acesti curenti ard. Largul format nu gazduieste vreo corabie, cerul nu se imbraca cu vreun nor, la acest sfarsit de destinatie, sub pres mi-am lasat o impresie, nu cred ca voi ajunge singurul supravietuitor. O idee am reusit sa-mi storc, plec… capul, de departe ma intorc. As vrea sa-ti spun ce nu am vrut, dar sunt doar un mut, as vrea sa vad dincolo de coaja ta, dar sunt orb, as vrea sa te pot mangaia, dar sunt doar un alt om, mi-am luat doar jumatate de corp, cealalta am pierdut-o pe parcurs. De departe m-am intors inapoi, m-am intors inainte sa fie prea tarziu, iar acum suntem iarasi „doi” si iarasi departe sau distant, vreau sa ma stiu.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . 7 Comments »

Episodul 3 : Calmul dinaintea furtunii

Sub un cer rosu plutesc. Ma regasesc in fiecare molecula, ma inec in apa si spuma, spuma de sampanie. E lumina, e intuneric, e cald, dar in acelasi timp frig, ard in flacari de confuzie apoi ma sting. Sunt in varful unui zgarie-nori si ma intind spre cer…
– Hei trezeste-te !
– Ce ? Ce… s-a… ce s-a intamplat ?
– Dumnezeule, miroase a distilerie aici. Iarasi te-ai imbatat ?
– Hai ma Cristi, hai ma… de ce te uiti asa ? Vezi ca iti creste tensiune si nu vrem asta, nu ?
– Te-am sunat toata seara si dimineata ca intr-un final sa te gasesc aici dormind ? Mahmur ?
– A…
– Poate plimbarea iti va face bine.
– Unde mergem ? Doamne ce greu imi e sa tin ochii deschisi si… au… ce ma doare capul.
– Mergem la locul crimei. Hai, iti iei o cafea dubla pe drum si iti va trece.

S-a intamplat acum 2 ani, 5 luni si 4 zile. Pe globul meu de depresie a aparut un defect, o crapatura, o fisura pe unde Cristi si-a bagat mana si m-a apucat de guler, mi-a dat doua palme si m-a trezit la realitate.
– Trebuie sa vii la petrecere, mi-a spus.
– Stii ca nu am chef si mai ales ca acum am o gramada de lucru. Ce patetic minteam, nu puteam. In fata lui eram ca o caprioara in fata unei haite de lupi infometati. Era ceva ce ma determina sa ii spun tot timpul adevarul, iar cand se intampla altcumva, isi dadea seama chiar daca nu imi spunea. Prostu’ de mine.
– Niciodata nu ai chef. Lucru ? Da-l dracu, mai trebuie sa iesi si tu. Hai ! Deseara la 8 vin dupa tine.
– Cristi chiar nu intelegi ca…
Nu intelegea ca nu aveam chef de nici o fața noua, nu aveam chef sa stau si sa ascult tot felul de oameni care ma plictisesc si din politete sa le zambesc. Nu stiu si probabil ca nu voi stii niciodata cum de am inghitit atata politete falsa, cum de stomacul meu indura atatea. In fine, nu voi merge la petrecerea aia stupida si gata. Va veni Cristi, ne vom certa, el va pleca suparat, nu vom vorbi cateva zile si iata asa imi pierd singurul prieten. Ironic e ca singura persoana care ma intelege, cel putin la suprafata, singura persoana care sta si imi asculta toate porcariile, singura persoana care ma critica sincer, eu o omor. Cat de crud poate fi asta ? Gandind asa cum de mai pot sa ma privesc in oglinda ? Cum de am lasat acest gand sa scape din groapa aceea neagra, mai neagra decat infernul lui Dante ? Merit sa fiu impuscat, spanzurat si omorat cu pietre sub privirile a o mie de oameni. Mi-am luat telefonul, m-am uitat in agenda, erau doar vreo zece numere, A… B… C… Cristi.
– Alo ?
– Salut Mercule ! Ce faci ? Nerabdator ?
– Salut prietene, am indraznit sa ii spun „prietene” cred ca de vreo 3 ori in viata mea, dar de data asta chiar simteam nevoia sa o spun. Simteam nevoia ca trebuie sa auda ca imi e prieten si tot ce implica o prietenie, noi avem. Vroiam sa te anunt ca vin si eu, si am ras ironic. De ce ai acceptat ? De ce ai acceptat ? De ce ai acceptat ?
– Cum adica ? Stai ca nu te urmaresc. Cum adica vii si tu ? Foarte surprins ma mai intreaba odata, cum adica ?
– Pai ultima data cand am vorbit chiar credeai ca m-ai convins ?
– Nu. Stiam ca va fi nevoie sa vin cu o ora inainte la tine. Hai mah, ce dracu ? Chiar crezi ca nu te cunosc ? Chiar daca esti un psihopat depresiv, inecat cu sangele muncii, te cunosc.
– Sigur.
– Ce ?
Nimic, nimic. Lasa-ma acum ca ma plictisesti. Ne vedem.
– Amuzant ca de obicei. Ok. Salut
Si am inchis.
Pot sa iubesti pe cineva un an intreg si o zi sa-ti fie indiferenta, din diferite motive, ca esti obosit, bolnav etc, ea tot iti va spune ca nu o iubesti. Va uita de celelalte 364 zile, va uita. O greseala. Poti sa treci de o mie de ori strada si odata… La dracu, era o idee proasta. Cert e ca am evitat sa ies de atatea ori si a fost ok, acum m-am lasat prada curiozitatii si iata ce s-a intamplat.
Iata-ne la petrecere. Iata-ma cu o sticla de bere in mana privind in gol. La un moment dat mi-am adus aminte ca mai trebuie sa si clipesc, nu doar sa gandesc, iar cand imaginea s-a mai limpezit am vazut-o pe ea. Era o fata oarecare. Imaginea se mai limpezeste si imi dau seama ca de fapt e draguta tipa. Micuta, bruneta, buze apetisante, ochi pantrunzatori. Imaginea s-a limpezit. Ce vad e totuna cu realitatea. E superba, e mirifica, extraordinara in orice fel. Doamne, e capodopera ta. Felicitari !

De as avea puterea sa ma duc la ea. De as avea puterea sa o fac sa se uite la mine si sa vada pe cineva pe care sa placa.
– Hei ce faci ?
– Uite, ma bucur de bere.
– Fain. Nu te bucuri ca te-am convins sa vii ?
– Ba da, sarcastic ca intotdeauna. Auzi…
– Destul de bine. Ce e Mercule ?
– Cine e tipa aceea ?
– Care ? Tipa in alb ?
– Daaaaaa !
– Maria. O stiu doar asa. Am apucat sa vorbesc cu ea de cateva ori. Tipa e foarte inteligenta, eleganta precum vezi, atragatoare precum vezi. Go for it !
– Eu ? Nu mah. Fugi de aici. Cred ca m-am inrosit. Nu pentru ca mi-e era rusine sa vorbesc cu cineva. Doar ca stiam ca nu imi voi dori doar sa vorbesc cu ea. Iar atunci imi va descoperi rusinea. Nu. Nu pot face asta.
Din negura, o fata palida rupe tacerea, am atins-o. Instinctiv as fi vrut sa ii pun mana pe fund, dar m-ar fi lovit sau pe umar, dar ar fi fost prea banal.
Punandu-i mana undeva intre umar si fund, mai aproape de umar, am salutat-o.
– Buna.
– Buna, si mi-a zambit. Doamne de ce a facut asta ? Nu mai stiu ce sa zic, cuvintele m-au parasit. Toate replicile repetate pe parcursul acelor zece metri acum sunt doar o amintire stearsa.
– Te-am vazut… eu eram acolo… Cristi mi-a zis…
– Cristi ? Il stii pe Cristi ? Fata i se lumina si isi deschise usor gura incercand sa apuce paiul. Nu cred ca am vazut vreo imagine mai excitanta decat aceea.
– Cred ca da. Suntem colegi de ceva vreme.
– Oooo ati auzit fetelor ? Avem doi politisti printre noi. Suntem in siguranta, dar vrem noi asta ? De ce a spus asta ? Nu eram destul de stresat simtandu-i privirea, masurandu-ma, acum sunt inca trei priviri curioase care ma urmaresc neobosit.
– Poate ca nu fost o idee prea buna.
– Nu, nu, mai stai. Glumim si noi, stii cum sunt fetele…
– De fapt, nu prea stiu. Mercule, nu mai fa pe retardatul, vorbeste cum trebuie, incearca sa nu te mai uiti in alte parti. Ochii ei, ochii ei, acolo trebuie sa te uiti. Poarta-te asa cum nu esti. Lumea nu trebuie sa stie.

– Mergem Mercule ? Buna fetelor.
– Ce ? Cum sa plecam ? L-am luat deoparte si i-am explicat: mai lasa-ma cateva ore, te rog.
– E tarziu, e deja 4 dimineata. Maine stii foarte bine ca trebuie sa fim la sectie, iar capitanul nu ne va mai scuti de data asta.
– Il vom suna sa-i spunem ca suntem bolnavi.
– Amandoi ?
– A… da ! Am mancat ceva stricat impreuna, stiu eu…
– Stii pe dracu. Vad ca ti-a prins bine iesirea asta. Cat ai baut ?
– Nu sunt beat, drept ce ma iei ? Vreau sa mai stau cu Maria.
– Ahaaaa, acum nu mai e acea tipa misterioasa dupa care salivai, acum e Maria.
– Misterioasa inca imi e, iar de salivat, nu m-am oprit, doar ca am mai aflat cate ceva despre ea.
– Pervers senil ce esti ! Eu plec, te descurci ?

– Domnule politist ! Se poate sa ma duci acasa ? M-as simti mult mai in siguranta langa cineva care are catuse in permanenta la el.
– Sunt inafara serviciului, nu am catusele la mine.
– Dar acasa, si zambi imaculat, acasa ai ?
M-am blocat. Deja mi-o imaginam legata cu catusele de patul meu plictisitor, rupandu-i hainele, iar cu varful pistolul atingand-o. Incepand de la gat, continuand pe umarul stang, pe san, pe abdomenul perfect. Ea zbatandu-se in dorinta, iar eu iubind-o (deja) cum nu a facut-o vreo alta fiinta.
– As vrea sa te duc acasa, dar am venit cu prietenul meu, iar masina…
– Nu-i nici o problema, stau la vreo zece minute distanta.

Iata-ne mergand pe strazile astea pavate cu umbre, ea cu sandalele in mana, eu urmarindu-i fiecare gest, ea fredonand…
– Hai sa ne oprim pe banca asta, vrei ?
– Ok. Atunci m-a luat in brate si m-a pupat pe obrazul drept, iar apoi s-a ridicat.
… fredonand un cantec vesel, iar eu… simtindu-ma in al noulea cer. Un oras in care gunoaiele au maini si picioare, minte si vointa sa te ingenuncheze in miez de noapte. Mi-e scarba. Niste gandaci, niste canalii ce nu merita sa traiasca, dar nu stiu prin ce greseala au ajuns sa traiasca mai bine decat multi dintre noi.
Rotindu-si sandalele pe degete, privind spre cerul senin, cantand… era perfecta.

– Uite acolo sta doamna Popescu. Stii tu… cea care poate identifica suspectul principal. Am trimis pe cineva pentru portret.
– E o pista moarta.
– Ce ? Il poate identifica pe tip, ce tot vorbesti acolo ?
– Cate degete am ridicate ?
– Trei dragule, dar ce intrebare e asta ?
– Face parte din procedura, doamna.

– Si nu erau 3 degete ?
– Iti dai seama ca nu. E mai chioara decat bufnita in plina zi.
– Fain si acum imi spui ? A, dar am uitat, erai prea ocupat sa te imbeti. Ti-am spus daca vreodata simti ca…
– Nu mai pot face…
– Nu mai poti face fata…
– Bla bla… ti-am spus ca sunt ok, ce ar putea sa mearga prost ?
– Bine, nu te cred, dar hai sa intram.

Curs festiv, alcool si femei

Dupa (inca) o noapte alba si o dimineata inceputa cu o migrena venita din fundul purgatoriului imi imbratisez parintii entuziasmati. Am ajuns la facultate si suntem pregatiti pentru cursul festiv. L-am asteptat de 4 ani de zile, mai nerabdatori decat mielul inainte de Paste. Robe, inghesuiala si discursuri indiferente citite de pe foi galbene, miros de transpiratie si sampanie ieftina din pahare de plastic, poze multe si enervante, toate astea puse intr-o vaza impodobita cu flori de „nu imi pasa”.

Ce zi minunata ! Daca aveam sentimente as fi plans, sincer. Mi-as fi imbratisat toti colegii si le-as fi urat succes in continuare, mi-as fi rupt camasa si as fi cazut in genunchi, cu ochii inlacrimati as fi privit spre cer si as fi multumit Domnului ca mi-a mai dat inca un moment penibil.

Multumesc, m-am simtit atat de bine !

Publicat în Ego. Etichete: , , . 5 Comments »

Tipatul (Partea intai)

Imi aude cineva strigatul ?

Din primele luni ale vietii mele mi se spune Edvard Munch. Nu stiu de ce, nu stiu cum, dar iata-ma intrebandu-ma din nou. Iata-ma cazand in indoiala…
Suntem noi oameni ? Suntem noi cei care au fost victoriosi in salbaticiune, dar invinsi de ratiune ? Suntem noi calea cea dreapta pavata cu amintiri de nerecunoscut ? Suntem noi cei ce au decazut ?

Timpul amuti. Clopotul sau de cristal pur se trezi in fisuri grave. Pulsul sau perfect de odinioara avea acum sa straluceasca haotic pana cand nu il mai tineau puterile. Orele erau minute, minutele… secunde, secundele… ore, minutele… zile, iar zilele… zilele pareau o eternitate. Limbile ceasurilor sprintau in sensuri diferite pana se gaseau, menite parca sa se intreaca in defecte, timpul nu era prea intelegator cu ce il inconjura si nici nu dadea semne ca asta l-ar deranja cumva. Dar stia ca odata rupt din monotonie, mainile lui aparent indispensabile aveau sa fie inutile. Asta… asta il deranja.
Am stat inchis in casa si m-am gandit la tot raul ce mi s-a putut intampla, la toate atrocitatile vazute de ochii mei si Dumnezeu mi-e martor ca nu le refuzam. Lumina incerca cu disperare sa patrunda printre crapaturi, in razele de miere se impingeau maiastru mii de particule de praf, in umbre domnea indiferenta, picaturi rebele acordau podeaua, parea ca podeaua gemea la atingerea lor umeda. Era zi sau noapte ?
M-am gasit intins pe podeaua rece, insetat, infometat, nu ma deranja, m-am gasit in bezna, lipsit de vointa si speranta, pungi de puroi imi ascundeau ranile adanci, nu ma deranja, dar latratul ala blestemat, asta… asta ma deranja.
Acum lasa-ma sa ma arunc in necunoscuturi deschise, in ale mele de demult vise stinse.

Va urma !

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . Leave a Comment »

Din abis

Daca ti-e foame mananca, daca ti-e somn dormi.

Noaptea imi zambeste larg aratandu-mi dintii sai galbeni de dupa un catarg ce se scufunda.
Acum m-am trezit, obosit de pat, mahmur de somn am ridicat panzele caci nu pot sa mai dorm. Ne ridicam ca un pescarus deasupra marii intinse, ne indreptam spre radacina acelei lumini aprinse.

Departe in larg se vedea o palida lumina sau era o halucinatie sau… nu putea fi, era imposibil, era doar o aberatie.
Carma refuza sa ma asculte, curentul era prea puternic, iar noi ne indreptam spre acea pata din intuneric. Pe punte se crease deja agitatie, de parca nu era suficient ca eram pe mare de luni intregi si maruntaiele mele in curand aveau sa potoleasca vreo doi rechini. Blestemate sa le fie coziile.

Era o ceata de nedescris si cu ea a venit un frig naprasnic. Pentru prima data in iarna asta am simtit frigul in oase. Mainile mi-au inghetat, erau amortite, ma dureau deja, parca le-ar fi strapuns harpoanele ascutite. Pata devenea tot mai mare, parca cineva cu indemanare ca si acel pictor din ultimul port pe care l-am jefuit si batut, imbatat cu forta si batut din nou, ar fi varsat pe una din panzele alea o sticluta de culoare alba.
Blesteme ! In curand vom fi pe pamant si nu ma simt deloc bine, intotdeauna am considerat straina lumea asta. De cand am fost prima data pe mare, mi-am dat seama ca asa vreau sa imi petrec viata. Imi aduc aminte ca aveam in jur de 5-6 ani blestemati… de fapt atunci nu erau blestemati, eram doar un copil nu stiam ce inseamna sa violezi femei, sa jefuiesti corabii si sa arunci oameni peste bord drept mancare pentru rechini. Si iata-ma acum, conduc un echipaj de razvratiti, criminali, violatori spre o destinatie blestemata de Dumnezeu demult uitata.
„Eu sunt capitanul si ma veti asculta ! E corabia mea si astfel de comportament, dracu sa ma ia, daca mai tolerez.”
Au vrut sa ma linseze, pe mine, capitanul lor. Blestemate sa le fie capetele seci, daca nu as fi fost eu mureau de foame prin cine stie ce port.

Parea a fi un far. Gustul in gura-mi devenea tot mai amar si limba seaca. Pamant blestemat, de oameni nedisciplinati calcat…
Si eram noi acolo aproape de lumina cand de nicaieri stanci crude ieseau. Erau uriase.
Noaptea imi zambeste larg arantandu-mi dintii sai galbeni de dupa un catarg ce se scufunda. Se scufunda inainte de timp, dar ne vom intoarce. Blesteme. Dumnezeu nu avea mila de noi, el era coperta si noi niste simple foi. Erau uriase si noi eram niste simple foi…

Acum m-am trezit, obosit de pat, mahmur de somn am ridicat panzele caci nu pot sa mai dorm. Ne ridicam ca un pescarus deasupra marii intinse, ne indreptam spre radacina acelei lumini aprinse. Cine ne gaseste pe mare blestemata sa-i fie soarta caci il vom vana pana in ultima picatura de amintire, pana in ultima rasuflare. Le vom vana mintea si sperantele, toate visele si toate dorintele. Isi vor pierde ultima farama de ratiune, isi vor sfarteca singuri pantecele si le vor manca vor muri in chinuri, dar vor invata ca in durere exista placere. Le vom da o bucata de iad si ei vor manca din ea. In timp ce unii vor musca din ea, la picioarele lor, altii vor astepta sa le cada o farama. Obositi de asteptare isi vor infige unghiile si le vor musca picioarele si ii vor manca pana cand foamea le va fi potolita. Dar foamea asta pare a nu se mai termina vreodata. Pe aceia mai puternici pe acelasi curent ii vom conduce spre lumina unde vor simti mangaierea stancilor salbatice, gustul apei sarate si misterul abisului rece.
Daca ne vom gasi linistea vreodata, dracu stie, blestemata sa ne fie carnea ca oricum nu mai e demult vie. Un lucru e sigur. Acolo jos nu vom fi singuri !

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . 1 Comment »