Revolta instinctului – Episodul 1: Culori fragile

„Eu fara de cusur, tu cu defect, din aceeasi celula ne-am nascut, in acelasi moment si din imediat al doilea ticait de ceas evolutiv ne-am croit, fara buna stire, doua poteci deosebite. Singura asemanare demna de cunoscut cuvantul ar fi ca ambele poteci misuna in aceeasi padure, acea padure de bariere si toate acele poteci conglomerate care, in cele din urma, ne vor coase covorul, colorat si rezistent sau simplu si imperfect, pe care-l vom numi, impinsi de logica sau superstitie, viitor sau destin. Acum ca am ajuns amandoi la deplina maturitate, simti cum simt si eu, vezi asa cum vad eu? Si daca iti voi spune, n-ai sa ma crezi, spuse cineva. Si totusi de ce cele mai de pret comenzi pe care le primesti nu reusesti sa le materializezi? Raspunde-mi pe limba ta de nu poti altcumva! Si totusi de ce al meu teoretic se raneste serios atunci cand se loveste de zidul practicului tau? Ce joc senil joci si de ce vrei sa ma ranesti? Raneste-ma dupa bunul plac, nu mai conteaza, a contat odata, dar covorul meu din durere s-a facut si e fara de greseala asa ca raneste-ma cat vrei, dar odata din agonie ma voi revolta, hraneste-te cat vrei atat timp cat nu te hranesti cu iluziile mele, pentru ca doar ele ma vor salva. Incarcereaza-ma in cea mai intunecata celula si arunca cheia in ocean, dar asculta-ma bine: atat timp cat eu voi trai nu voi cunoaste uitarea din neant. Voi cauta o alta forma sa ma sustina, alte brate care sa-mi aline dilemele, sa le inteleaga, sa le arunce peste zid si sa-si ridice privirea la nivelul potentialului meu care…”

Fragment din “Zidul dintre minte si trup” de Cezar Sima, Cap.I: Geneza, dupa Logica Naturala

Simplu, inutil, ignorant, umil, toate intr-o singura forma asimetrica si nici o calitate? Cu toate ca se pregatise psihic pentru aceasta seara, cu toate ca isi petrecuse multe seri in fata oglinzii repetand aceleasi simple fraze, nimanui nu-i pasa. Egoismul cronic nu e grav, isi spuse, ba chiar benign intr-un grup de unu, nu exista leac, dar nici nu trebuie sa existe, se incuraja el, de ce s-ar preocupa minti luminate pentru un leac care sa vindece ceva atat de normal incat nimeni sa nu vrea sa fie vindecat? Cu multe zile inainte gandul unui esec il rasplatea cu un atac de panica, plamanii deveneau lenesi, iar gatul ii devenea o bariera organica intre interior si exterior, dar de fapt nu stia ce se intampla si in acele secunde nici macar nu isi punea astfel de intrebari. Tot ce vroia sa stie era daca aceasta criza se va termina mai repede sau daca se va termina vreodata, daca toate grijile pe care si le facuse vor vedea vreodata luminiile scenei sau vor muri odata cu el. Era confuz. Dar nu era momentul potrivit pentru amintirea brutala a celor mai intunecate clipe din viata lui, ci trebuia sa-i faca fata uneia chiar acum. Dar daca nu este imbracat cum se cuvine, Cerule, daca si-a sters din greseala machiajul, iar toata lumea ii va observa tenul imperfect? Sa nu fi scapat de rusine nici acum? Cati ani au trecut de atunci? Cati? Inchis in camera, zilele treceau fara imaginea soarelui. Inchis intr-un trup urat, inchis si fara de scapare… De prea multe ori, de prea multe ori colegii isi bateau joc de uratenia lui, de cosurile si petele rosu-maronii de pe obraji. Uneori isi blestema ceasul nasterii, ba chiar pe frageda mama, pe Dumnezeu sau destinul intunecat… De mic statea ore in sir in fata oglinzii si se privea, se privea in ochi si incet, incet isi muta ochii spre frunte, dupa ce inspecta tot perimentrul fruntii ochii ii coborau pe linia nasului apoi printr-o miscare brusca isi privea obrazul stang apoi dreptul, dar niciodata invers, intai stangul apoi dreptul. Se gandise destul de mult la asta, dar nu stia de ce subconstientul tulburat alegea de fiecare data obrazul drept. Sa fii fost pentru ca acolo primise cei mai multi pumni? Sa fi fost pentru ca mama lui muribunda il saruta doar pe acel obraz patat? Sa fi fost vreo explicatie logica sau de fapt totul se intampla in ordine aleatorie? De cateva clipe era liniste si sute de priviri erau indreptate spre el, asteptand ceva. Cu totii asteptam ceva, dar putini dintre noi stim exact ce anume, dar nu ei, ei stiau si erau nerabdatori.

– Distinse doamne, spuse ragusit, onorabili domni, respectati invitati, tusind usor, reglandu-si vocea, dati-mi voie sa va multumesc pentru prezenta si cu aceasta ocazie sa va cer permisiunea sa anunt castigatorul premiului pentru „Biografia Anului”. O liniste cosmica se instala intr-un fotoliu confortabil. Premiul este acordat… Spuse un nume, oamenii parca o luasera razna, aplauzele de acum facusera sa fie uitata linistea de atunci, dar nimeni nu se ridica sa revendice premiul. Ce fel de gluma e asta? O sala plina de oameni respectati, cei mai de seama oameni din tara, critici, scriitori, poeti, jurnalisti, iar cineva le facea o farsa. Cum este posibil asa ceva? O farsa fara precedent ce nu va ramane nepedepsita si cu siguranta, neuitata pentru mult timp. Atunci cand aplauzele se contopira in soapte ieftine si barfitoare cineva se ridica, isi stranse parul oarecum scurt si blond, sorbind din mers ultimele picaturi din pahar.
– Tataie, tine-mi si mie asta.
– Ce? Cine te…
Incerca sa spuna ceva, dar nesimtirea ei il lasa balbaindu-se, iar silueta se inveli pentru ultimele clipe in umbra de la capatul salii.

Sub o cupola transparenta, mare, pentru o perioada scurta, toamna, se afirma, prezentandu-se sub forma unui buchet de trandafiri ofiliti, uneori mai tarziu, altadata mai devreme, dar niciodata altundeva decat exact unde trebuie. Intunericul nu a fost mai negru decat acum si in departare, orizontul isi inmuia aripile in sangele unui soare proaspat ucis si aruncat intr-un mormant de amnezie temporara. Vantul tipa bezmetic printre spinii negurei geroase, fantasmele noptii dansau si cantau, iar in soaptele lor vesteau moartea unui alt soare. Pentru o clipa cerul contempla, apoi isi aduna copii intr-un loc si le dadu intructiuni exacte. Singura si mohorata, acum furtuna se anunta. Sub acest pretext cerul se lumina apoi cobora sfios in intuneric, se lumina din nou pentru a se putea ascunde in intuneric inca o data. Intunericul nu a fost mai negru. Sunete infundate, fulgere si tunete, bubuituri si vene luminoase toate acestea pareau a fi in armonie cu atmosfera acestui mic oras. In bezna, parca iubita de  siroaiele fara sfarsit o entitate astenica se lupta cu furia naturii. Intr-un final ajunse in dreptul usii si batuse hotarat de doua ori, doar cu doi ani mai imatura. Daca nu o sa ma placa? Daca din nou nu o sa raspunda? Trebuie sa stiu! Trebuie sa aflu ce e dincolo de alcool si izolare totala, remuscari si vinovatie. Usa se deschise lent:

– Buna ziua, domnule Sima. Lia Alexia, spuse raspicat, reporter la „Imaginea”. Am fost si zilele tre… Aveti o clipa?
Usa se tranti.
– Se pare ca nu…

Cu toata nebunia din jurul ei, ravasita de vant si batjocorita de ploaie, tot ce auzea era zgomotul usii trantindu-se. De fapt, nici nu era sigura ca auzi acel sunet caracteristic sau doar isi imagina un zgomot puternic, sa fie furia si sfarsitul rabdarii, sa fie hainele umede, fetisoara palida si rece motivul pentru care acum avea pumnii inclestestati si imaginea usii trantindu-se i se repeta in fata ochilor?
Din instict facuse cativa pasi spre masina intr-un ritm alert, dar se opri. Era uda leoarca, vantul rece ii distrusese coafura, ii inghetau, metaforic vorbind, fata si urechile, iar pantofii erau groaznic de murdari. La dracu cu toate, ce rost mai are?

Ajunsa in masina, lasandu-si capul usor pe volan, lasandu-si suvitele aurii sa cada, din cauza apei, parca murdare, ii scapa un geamat scurt. Din acel punct pana la o sesiune de plans a fost doar un mic pas, cateva secunde obositoare, dar suficiente pentru a-si aduce aminte. Timpul nu vindeca, e o prostie, isi spuse de cateva ori, timpul vindeca doar daca vrei sa uiti, dar de ce ai vrea sa uiti ceva ce te-a marcat, ceva ce te-a facut sa devii persoana care esti acum? Inca nu uitase de prima zi de iunie, de cantecele funerale de sub cerul senin, de singura data cand s-a simtit dezorientata cu adevarat si de cat de linistit parea mentorul ei. L-ar atinge si totusi parca nu, l-ar strange in brate, dar poate ca ar fi mult prea deplasat, l-ar atinge, dar nu, ii era teama ca ii va simti pielea aspra si rece si se va cutremura. Nu era inca pregatita sa infrunte realitatea, confuza, nu putea, nu vroia sa accepte ce i se intampla. Nu mi se poate intampla asta. De ce tocmai mie? Cu ce am gresit? Stand de cateva minute langa el, nu putu sa ignore mirosul intoxicant al florilor deprimante care impreuna cu mirosul de naftalina al costumului negru clasic ii dadea o senzatie de lesin. O zi mult prea coplesitoare pentru micuta Lia, iar cei din jur nu ii faceau viata usoara, ba din contra. De fiecare data cand cadea in amnezie post-traumatica, chiar daca era si pentru cateva clipe, cineva, cu o fata grava o imbratisa puternic si o intreba cum se simte. Valuri de caldura o rascoleau, iar privirea i se aburea… iar ea simti pe pielea fina spicurile de grau cum ii zgaraie picioarele goale. Pielea-i alba ca de portelan, acum ii era de un roz pal, spicurile o iritau si nu putea sa faca nimic. La cativa pasi in fata, in stanga, in dreapta, in spate, in toate directiile, cat vedea cu ochii valurile de grau dansau in voia vantului fierbinte. Era singura si neajutorata intr-o mare poleita cu aur sub un cer lipsit de stele sau alte mijloace de orientare. Dar in indepartate o silueta se ridica deasupra de valuri, iar Lia, instinctiv, facu cativa pasi spre ea. Oare vine spre mine sau e de la caldura? Imi face cu mana? Inainta precaut, dar iti dadu seama ca e goala, glazura de portelan de altadata se facuse rosie ca de caramida si se intoarse cu spatele la silueta. Dumnezeule mare, ce rusine. Si repede se lasa jos, se lasa acoperita de spicuri si isi inchise ochii. In momentul imediat urmator simti un material moale, de la glezne pana la sani, apoi strangand-o delicat, acoperindu-i pielea arsa si se crispa, dar era mult mai bine decat cu pielea goala si se ridica lasandu-si privirea sa o inspecteze din varful degetelor murdare cu pamant uscat pana la decolteu. Isi puse mana dreapta pe san si pipai usor materialul apoi isi lasa mana sa curga pe matasea alba si cu o miscare brusca isi prinse cu ambele maini fusta si o lua la fuga in directia siluetei, dar ea nu mai era acolo. Unde a plecat? Nu ma lasa singura, nu din nou. Unde ai plecat?

– Esti bine scumpo? Uita-te la tine, o fata atat de frumoasa nu ar trebui sa fie aici…
– Multumesc doamna pe care nu am vazut-o in viata mea, sopti ea, dar cred ca ma voi descurca.
– Cum vrei tu draga, daca simti nevoia… stii la cine sa vii pentru o ceasca de ceai cald, si acum fata grava ii afisa un zambet fals. Cum pot unii trece de la o stare la alta atat de repede, se gandi invidioasa. As vrea si eu sa fiu trista, iar in urmatoarea secunda, daca asta imi doresc, sa fiu vesala, sa am puterea sa pot zambi inainte ca lacrimile sa-mi cada de pe obraji.

O masina trecu si o trezi din amintire, dupa ce reveni brusc in prezent, in masina si in trupul ei umed si rece si dupa ce isi termina bine meritata sesiune de plans, se gandi ca a trecut multa vreme de cand sentimentele o influentau. Pot avea tot daca imi doresc cu adevarat. Voi reveni si maine, i se adresa, porc alcoolic, voi reveni si ma vei primi, daca nu maine, candva, si vei regreta fiecare clipa a mizerabilei tale vieti, ti-o promit chiar daca e ultimul lucrul pe care-l fac. Aprinse farurile, porni motorul masinii si se facu disparuta sub siroaiele de apa rece.

„Scriu din nou sub efectul calmantelor calcand adanc in anxietate caci in curand voi inceta a mai exista, dar nu voi uita. Odata cu ultimul meu punct se vor risipi si amintirile si tot si toate ce m-au ingenuncheat vreodata. Cu toate astea nu am considerat dependenta mea fiindu-mi slabiciune pentru nici o clipa, si au fost multe momente de cumpana, precum randurile de mai jos vor explica. Mintea-mi este obosita, iar mainile prea amortite sa mai scrie asa ca voi lasa cuvintele sa curga de la sine inainte sa fie prea tarziu.

Trista este doctrina pe care o invata trupul fragil al unui barbat ajuns doar la stadiul de copil atunci cand acesta nici macar nu si-a facut bagajele pentru o calatorie fara intoarcere, trista este pentru ca desi o inveti cuvant cu cuvant, introvertitului care ai devenit, timpul nu-i mai este amic. Din pamant ne-a conceput, in pamant ne vom intoarce, acolo unde toate au un sfarsit si un nou inceput.

Trist ar fi sa pierzi batalia inainte sa te nasti, sa te imbraci in blana de oaie si sa pasti, sa-ti dedici o viata de inutilitate in scopul de a depasi esecul primordial si a ajunge, intr-un moment de claritate, la acest gand banal: perfectiunea este limita, limitarea este natura omenirii, atunci perfectiunea este sursa luminii de la capatul nostru? Pentru ca daca ar fi adevarat, unii oameni sunt lipsiti, inca, pana si de evolutia primitiva, acei oameni legati strans de superficialitate pentru care banala usa este o piedica de neclintit. Trebuie sa trag sau sa imping? Trebuie sa invart in stanga sau dreapta? Sa apas sau sa ridic clanta? Si totusi nu sunt trist, si totusi…”

Fragment din „Dupa perfectiune mai exista sens?” de Cezar Sima, Cap.I: Miezul subconstientului

Anunțuri

Pe urme cu potential

Nu au fost putine interactiunile dintre fruntea mea si masa, multe si dureroase si acompaniate de cuvantul „genial” au fost. Da. Rar imi este dat sa vad ceva ce imi place venind de la aceasta minte prapadita. Scriind, jongland cu idei am inceput sa scriu primul episod, capitol ce o fi si printre alte „genialitati” am scos-o pe asta:

Trist ar fi sa pierzi batalia inainte sa te nasti, sa te imbraci in blana de oaie si sa pasti, sa-ti dedici o viata de inutilitate in scopul de a depasi esecul primordial si a ajunge, intr-un moment de claritate, la acest gand banal: perfectiunea este limita, limitarea este natura omenirii, atunci perfectiunea este sursa luminii de la capatul nostru?

Hai sa analizam, lasand rima, rand pe rand tot ce e de analizat.
„sa pierzi batalia inainte sa te nasti”, ce inseamna asta? Cat de teribil e sa joci un joc impotriva unui adversar imposibil de batut? Cat de demoralizant e sa te lupti pentru un „job” cu cineva care are mai multa experienta decat tine si toate abilitatiile necesare, in plus are ce manca si bea, tu nu, iar demnitatea ta depinde de „jobul” asta? Daca asta suna trist atunci sa transpunem aceste ghinioane in fiecare decizie pe care o luam, fiecarei idei care ne trece prin minte sa ii spunem: stop, esti inutila, esti inutila asa ca toate cele care vor mai urma, nu te mai tormenta. Unii se nasc in mijlocul unei familii care traieste sub pod sau in gara, cu ce e vinovat? Sa fie dreptatea divina? Nu stiu ce e exact, dar cu singuranta a pierdut inainte sa se nasca.
„sa te imbraci in blana de oaie si sa pasti”, o alta forma a efectului de turma sau sa fie vorba de ceva implicatii religioase?
„sa-ti dedici o viata de inutilitate in scopul de a depasi esecul primordial…”, suna cunoscut? Fara oameni Pamantul ar „trai” mult si bine, daca in urmatoarea clipa rasa umana ar disparea, nimeni nu va observa, Soarele se va invarti, stele vor rasari, galaxii tot acolo ar fii. Si totusi! Si totusi din primele clipe ale vietii incercam sa devenim in fiecare zi mai buni (unii), sa facem ceva cu folos, sa nu cumva sa ne stingem fara a lasa ceva in urma, si de ce nu, sa ramanem in filele de istorie. Pacat ca putini chiar reusesc. Daca ar fi sa analizam stiintific e o cantitate neglijabila.
„perfectiunea este limita”, mai mult nu se poate. Tanjim dupa ceva ce odata am avut (oare?), vrem sa fim perfecti, oare se (mai) poate?
„limitarea este natura omenirii”, si asta niciodata nu se va schimba. Atatea variabile, atatia parametrii care ne fac viata atat de nesemnificativa chiar daca visam la mult mai multe.
„perfectiunea este sursa luminii de la capatul nostru”, un mic joc de cuvinte. Pornit de la expresia „lumina de la capatul tunelului” am introdus termenul „perfectiune” ca si cum acesta ar insemna viata de apoi, o viata fara griji si responsabilitati, o lume de armonie, miere si lapte caldut. La capatul nostru, sfarsitul nostru, moartea noastra, acolo perfectiunea lumineaza ispititor.

Sincer, m-as bucura teribil daca oamenii nu mi-ar mai spune „vaaaai ce frumos scrii” ci astfel de idei (ca mai sus) sa le treaca prin minte si sa zica „ahaaa, asta a vrut sa zica”.

Publicat în Ego. Etichete: , . 4 Comments »

O gura de cuvinte proaspete

Chiar daca e bine stiut ca toata lumea minte se pare ca nimeni nu reuseste sa-mi simta cuvintele vopsite. Minciunile sunt suflarea divina deasupra lutului din care sunt facut, dar nu imi pasa, eu stau in coltul meu, visator si tacut. Da, imi place sa mint, dar nu am omorat-o eu. Trebuie sa fiu crezut, totul a inceput cu…

Decat sa respir aer mort mai bine deloc. Asa cum Cineva a luat o coasta si a facut un lucru viu, asa am luat eu o pana si am inceput sa scriu. Sa scriu despre cum ar fi sa sorb aerul proaspat si neprefacut de toamna, sa simt sfarsitul naturii sub a cerului piele alba, am inceput sa scriu pana am ajuns sa il ador. Un loc numai al meu. Dar nu a fost atat de usor, nu a fost deloc usor sa rup gratia in plina noapte, sa-i distrug perfectiunea exterioara lasand-o in propriul sange sa moara. Cum sa fie usor?
Aveam de ales intre versuri cu neintelese intelesuri si ea, intre inspiratie si lebada neagra din mana mea si am ales. Atat de fragila si totusi atat de puternica, atat de gratioasa si totusi putin importanta in aceasta minte astenica.
De as avea lacrimi, le-as culege in palme si te-as spala, te-as imbratisa pentru o ultima data apoi te-as ingropa adanc in amintire, acolo unde nimeni nu va stii de a noastra convietuire. Nu ma intelege gresit, nu voi spune niciodata ca nu te-am iubit, dar dragostea nu m-a satisfacut niciodata pe cand ce scriu acum e ca o gura de oxigen sau de apa.

Recunosc! Disperat, eu am omorat-o si nu am nici un regret, aveam nevoie de o bucata din ea sa imi creez acest imperiu perfect. Un loc al meu, unde pot supravietui, departe de voi, un loc unde pot respira aer proaspat si neprefacut in plina toamna sub a cerului piele alba, un loc numai al meu…

O suvita carunta de stele

Eu. Cel care coloreaza printre cuvinte. Sunt. Tot. Ce. Conteaza!

Lumea este in schimbare, trista, indiferenta si fara culoare. Cum ar fi daca nu am mai cufunda lumea intr-o galeata de roz pal, iar fiecare ar deveni fara egal? Intemnitati de legile simbolismului cautam perfectiunea intr-un pahar de vitejie, dar soarele oricum apune fara speranta lasandu-ma sa ma bucur de aceasta pictura defecta sau ce vrea sa fie. Totul este prea gri. Nemuritori am fost la inceput, palizi vom inceta a mai respira aerul improspatat de tipete, de durerile ce nu vor mai exista caci sfarsitul e aproape. Si totusi…

Doar eu am aflat ca singuratatea sub cerul colorat este mai dureroasa decat stralucirea in abis, mai vinovata decat acea fecioara ce a indraznit sa guste din fructul nepermis. Doar eu, eu si numai eu am vazut ochii negri ai lumii moderne si m-am inverzit, nu mai este timp, suntem atat de aproape, nu mai este timp de dormit, de trimis scrisori colorate sau de citit o alta carte. Deseori ma trezesc nervos, colorez cu frenezie si apoi alerg furios simtind nevoia de a da foc la toate aceste campii fara de folos. Sa arda totul! Vreau sa arda gramezile de sperietori pana devin cenusa din vant, iar in miez de noapte sa fie inlocuite cu un stupid gand. Nu imi e teama. Cuminte incerc sa-l pastrez, am avut martori, am incercat, dar sangele nu se va calma caci pumnul presimtirilor rele ma lovea. Sunt decolorat, sunt palid si sters, sunt de… de nedescris. Sub miile de picaturi, fulgi si pene am vazut o suvita carunta de stele cazand, cu sutele de indoieli, a luat nastere un alt gand. Nu cred ca mai pot exista. Desi viitorul se intinde dincolo de orizontul intens, culorile reci mi-au demonstrat ca nu mai are nici un sens. Nu cred ca mai pot exista.

Publicat în Alter ego. Etichete: , . 2 Comments »