Obsesia si-a recunoscut fiul de sange



Cum sa mai dorm cand Obsesia m-a gasit? Cum sa ma plictisesc cand iarasi m-am ratacit?
Din prima clipa cand am sters praful si l-am mangaiat, i-am ascultat glasul si i-am oprit clapele doar cand timpanele mi-au sangerat. Atunci file dintr-o carte mi-au acoperit picioarele nude, le-am ridicat cu privirea obosita a o mie de drogati si am inceput sa citesc ore in sir, multe, pana cand mi-am lasat ochii insangerati. Inca nu stii, dar daca as fi tu as fugi mancand pamantul, as cauta o depresie sa ma arunc in ea decat sa ma simt nevoit sa-mi astampar banalul plonjand dintr-o obsesie in alta. Dar nu sunt.

Sunt aici unde umbra-mi traieste, unde siroaiele de sange curg spre gurile de canal descoperite, iar fumul toxic inlocuieste parfumul doamnelor adormite, aici unde m-am ratacit printre ganduri. Aici imaginile sunt campuri de lupta, pelicula dintre razboi si pace, realitatea vruta si nevruta ce din incheietura incearca sa se adape. Fauritor de corespondenta publica in orasul acesta infect care sforaie de un sezon, aici plictiseala nu indrazneste sa ma atinga, nu sunt ignorant ci uneori doar orb, dar asta nu ma opreste sa sper ca ploaia de apoi va dori sa ma stinga.

Acum imaginile sunt mate ca viitorul deshidratat, prezentul a iesit la pensie aducandu-mi aminte ca sunt blestemat si ca ideile adolescentine au trecut la stadiul de obsesie. Nu sunt dependent de nimic si nu voi fi niciodata, sunt doar obsedat, in entuziasm de-as picta, as vrea, nu sunt grav bolnav, poate doar putin alienat, dar cand voi avea putin timp ma voi trata. Nu mai pot dormi, sunt irascibil, doar ea ma poate atinge, stiu ca sunt imposibil, dar nu ma pot misca acum cand lumina-i pe formele-mi se prelinge. Cum se va numi noua obsesie?

Anunțuri
Publicat în Alter ego. Etichete: , . 5 Comments »

Flori triste deasupra de un sol bolnav

Ai vazut vreodata un soare negru prabusindu-se in nemurire?
Ai vazut vreodata atata rautate incat pamantul, sange a inceput sa transpire?
Si eu, si nu m-a impresionat.
Ai scris vreodata cuvinte nescrise de nici o alta fiinta?
Ai spus vreodata vorbe nemaiauzite de cineva, dar fara putinta?
Si eu, si nu m-a indurerat.

Perfectionist intr-o lume imperfecta nu mai reusesc sa mai nasc flori, sa raspandesc parfum, nu mai visez la porumbei albi ci doar la stolurile de negre ciori. Firave, radacinile-mi sunt deja otravite, frunzele-mi sunt palite, iar eu cresc sub mila lui Soare si a Vantului dinspre est. Se prabusesc galerii sub mine, nu mai beau apa, nu mai respir aer ci doar deseuri si alte toxine, nici nu mai pot mirosi, sunt confuz, daca nu sunt mort atunci de ce nu mai pot simti?
In aceasta atmosfera neagra opere de arta nu se mai fac, va deveni tot mai rau si cuvintele-mi palesc silaba dupa silaba. Si totusi de ce dau impresia ca pic intr-o prapastie fara sfarsit? Mai simplu de atat, de ce scriu trist? Pentru ca: arta este construita din durere, din mizerie, dintr-o suferinta adanca (Paul Muldoon).
Nu am chef sa scriu colinde, nu am chef sa ridic in slavi o lume ce se vrea normala si in plus de asta fericirea e banala, nimic special la ea.

Publicat în Alter ego. Etichete: . 2 Comments »

Iarba proaspat calcata

Culegeam ganduri de nedescris demne de un vis al unei nopti calduroase de iulie. In zare un soare sangeriu se scalda intr-o luminoasa balta. Copilasii din orfelinat cautau un san de alaptat, saisprezecene isi plangeau natura deplorabila de lichene si isi doreau o ultima miscare de gene doar pentru a scapa de radacina fricii, inamicii imi inaltau statui de pamant, iar numele imi suna in al vostru cant. Toate erau asezate asa cum doar eu stiu, ca tu sa poti sa te ratacesti intr-un labirint de gard viu. Cand mi-am ridicat fundul deloc plat de pe un bustean imbracat in muschi umezi ierba murea sub apasarea mea. Era cumplit. Unde am ajuns ? In vene imi curge sange albastru si ma compar cu orice astru, m-am nascut imparat peste acest regat si acum zac intr-un rahat uscat. Am cazut de mii de ori in genunchi langa oasele unui unchi si am plans copii si am strans papadii. Am strans la piept am zambit si i-am simtit caldura si mirosul, perfectiunea si frumosul. Eram intins ca un bizon vanat cu nasul cufundat in mijlocul unui gazon. Iarba proaspat calcata statea aplecata si cerea apa. Dumnezeule ce oroareee ! Dar ma voi ridica, dar voi creste…

Publicat în Ego. Etichete: , . Leave a Comment »