Ziua cand Mercu a zambit vietii

Acum cand ziua va scapa de culoare, cand sarma ghimpata imi va strapunge carnea, cand focul imi va incalzi podeaua de sub picioare… Aceasta zi nu va fi una normala, la miezul acestei nopti vom canta, ne vom aduce aminte de prima noapte pasionala, iar corzile noastre inflacarate „libertate” vor striga. Aceasta zi nu va fi una obisnuita, va fi ziua de care superficialii isi vor aduce aminte racindu-le sangele si albindu-le pometii, va fi blestemata si cunoscuta ca ziua cand Mercu a zambit vietii. Suntem impreuna in ultima clipa si asa te voi tine minte, mana ta rosiatica tinandu-mi mana fierbinte…

Odata i-am spus ca o iubesc chiar daca nu ii cunosc firea, i-am spus ca o doresc, nestiind ca asta imi va fi blestemul si tot odata menirea. Primavara, era prima zi din martie cand am gasit-o aproape dezbracata in lanuri de aur scaldata, o podoaba vie printre buruiene, intinsa pe un pamant lipsit de apa. Atunci i-am spus, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, atunci am fost sedus de gustul buzelor parca adunate dintr-o livada de pomi fructiferi. A fost un sarut din curiozitate, furat cand visele ii invadau imaginatia pura, atunci pe neasteptate mi-am asezat buzele pe a ei dulce gura. Daca as fi stiut mai bine, as fi avertizat-o in urmatoarea clipa, dar dragostea nu cunoaste ratiune cand esti incatusat intr-o astfel de obsesie magica. Nesabuit, nechibzuit am fost cand am crezut ca voi schimba ceva, ca lumea ma va considera diferit cand de pe un piedestal de smoala ne conduce frica de anormalitate. O decada de refuzuri si urmariri, a incercat sa-mi scape, dar eu nu m-am multumit doar cu priviri, gura-mi era tot mai seaca, iar setea ce ma chinuia doar ea putea sa o opreasca. „Viol” a strigat, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, de fapt chiar ieri s-a intamplat, iar apoi tarata in fata multimii si acuzata de vrajitorie, iar eu considerat cobaiul fara speranta, atins prin dragoste de nebunie. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?

Sarma ghimpata imi strapunge carnea, focul imi incalzeste podeaua de sub picioare, dar asta nu mai conteaza, conteaza ca acolo unde ma doare acum te doare si pe tine. Cineva mi-a spus ca am pierdut, dar de fapt asa sa fie? Ea mi-ai apartinut mie, am fost fericiti, iar acum platim pentru ca nu am reusit sa stam despartiti. Daca asta-mi este acuzatia atunci ma declar vinovat si cer pedeapsa maxima, avand doar o dorinta de adaugat, in ultima clipa sa o tin de mana, in ochi sa o privesc si sa-i spun ca oricum fara ea nu avea rost sa mai traiesc. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?
– Imi simti caldura mainii? Sunt atat de fericit, cum as putea sa imortalizez clipa cand m-am simtit pentru prima data iubit?
– Animalule, blestemat sa fii!
– Esti atat de frumoasa cand esti suparata si o stii, din ce in ce mai frumoasa, in fiecare zi, pana la finele celor vii…

Ultima muza

Au fost multe, indraznete sau tacute, blonde sau brunete, adevarate doamne sau simple fete. Au fost multe, dar le-am consumat esenta pana a mai ramas doar una.
Si cum stateam ingropat in ganduri, inmormantat printre randuri prea simple sa le dau importanta imi aduc aminte de acea noapte cand te-am urmarit pana acasa, te-am privit de la distanta, te-am admirat in mediul tau natural, traind libera de inhibitii, dansand intr-un peisaj funeral.
M-as apropia sa-ti ating umarul, sa-ti simt parul, dar mi-e teama sa nu fiu descoperit, te-as striga, m-as apropia sa te sarut, dar mi-e teama sa nu fiu umilit, sa nu fiu iubit si sa-mi pierd pana si ultima muza. Sa-ti fiu calauza din umbra nu doresc, sa-ti fiu un simplu amic nici nu ma gandesc, decat asta mai bine m-as transforma intr-un bulgare de zapada asteptand zorii sa ma topesc, norii sa ma culeaga, ploaia sa ma infieze in timp ce vantul, parul sa-ti brodeze. Si eu, intr-un final, ca stropi difuze sa-ti cad peste buze asteptand veste, asteptandu-ti limba sa ma guste.
Nu, nu, nu as suporta sa-mi pierd si ultima muza, ar fi ultima mea sansa sa ies din tipare si din aceasta lume confuza. Mai bine ma transform intr-un mut visator si urat, mai bine continui sa te privesc de la distanta si sa ingrop in amnezie tot ce inseamna speranta.

Publicat în Alter ego. Etichete: , . 12 Comments »

Episodul 5 : Traieste, Trecutul traieste !

– Ce i-as zice daca m-as intalni din nou cu ea ? Ce ar iesi din tipare, Cristi ? De ce trebuie sa fie asa de greu ? De ce am impresia ca nu voi putea merge sa sii spun ce simt pentru ea ? De ce nu imi pot omora curiozitatea astea usturatoare ? De ce gustul buzelor sale se lasa asteptat ? De ce trebuie sa fie asa de greu ? Sa-mi fie oare frica de un raspuns negativ ?
– E foarte posibil, nu vrei sa risti.
– Cred ca da. Daca m-ar refuza, nu m-as mai putea suporta. Si totusi daca o fi sa ma mai intalnesc cu ea, sa-i spun ca e frumoasa ? Nu, nu, nu !
– Vrei sa spui ca nu e ? Cred ca ca am ajuns cu totii la concluzia ca e ! Nu te razgandi acum.
– Adica… da… da… e frumoasa, e extraordinara in orice fel, dar nu ii pot spune pur si simplu, ar fi banal, nu ? Nu-i spui lunii ca e mareata, nu ?
– Dar asta nu te opreste sa o admiri in fiecare noapte senina.
– Sa ii cumpar o prapadita de floare ? Nu, nu, nu !. Ar fi prea banal, ar fi ca si cum ai duce lumina la Soare. Nu stiu, parca sunt… intotdeauna mi-am zis „bai Mercule, daca esti prost, stai acasa”, dar eu vreau sa ies din casa, eu vreau sa vad lumea, iar ea sa-mi tina companie, eu vreau sa o intalnesc din nou ! Eu vreau !
– Atunci nu mai fi prost. Chestiile astea vin de la sine.
– Da, sigur, vin de la sine de la cineva care e romantic sau, stiu eu, e nascut pentru asa ceva. De ce trebuie sa fie asa de greu ?
– Prostii ! Toti suntem romantici cand iubim, toti ne-am nascut ca intr-o zi sa ne indragostim, sa suferim si apoi sa cautam sa ne indragostim din nou. Toti suntem niste adolescenti cand e vorba de a iubi. Cu totii avem emotii la prima intalnire, nu conteaza ca se intampla la 15 ani ori la 50.
– Prostii ! Cu cat inaintezi in varsta cu atat esti mai sigur pe tine, cu atat sacul intelepciunii se ingreuneaza.
– Prostii spui tu ! Cristi deja se inrosise la fata, venele i se „imflamasera” parca dornice sa transporte repede ceva important cu cat mai repede cu atat mai bine. Da, incearcau sa trimita sange oxigenat la creier, un creier acum iritat de prostiile pe care le prezenta prostul asta.
– Ok, ok, hai sa ne calmam…
– Sunt perfect calm ! Asculta-ma ! De undeva pe fata-i rasari un zambet si sclipirea din ochi ma induiosa. Daca simti ceva pentru tipa asta, toate vor veni de la sine, am incredere in tine ca o vei impresiona de nici Papa nu va va mai desparti.

– CE FACI MERCULE ?
– Pai hai sa vedem, am o sticla in mana si un pahar gol pe masa, voi turna continutul sticlei in pahar si-l voi bea, asa cum le-am baut pe precendetele. Mersi de intrebare. Tu ?
– Tu, tu, tu esti nebun ?! Vorbesc la modul cel mai serios, tu esti nebun ?! Te-ai schimbat radical, nu te mai recunosc, Mercule. Serios. Te-am asteptat la cafea, dar tu…
– Mai tii minte discutia de acum vreo doi ani cand ai zis ca nici Papa nu ne va desparti ?
– Ce discutie ? Cand ? Despre ce tot bolborosesti acolo ?
– Mai tii minte cand…
– A, atunci cu Maria… da, mai tin minte.
– Cu Moartea cum ramane ? De Ea nu ai zis nimic…
– Cine si-ar fi imaginat ca…
– Imi e dor de ea, prietene. Din nou i-am spus asa si cred ca imi voi face un obicei din asta, e tot ce mi-a ramas.
– Te cred, prietene, te cred. Si isi lasa capul in pamant ca si cum nu ar vrea sa imi intalneasca privirea. Culmea e ca si eu cred ca daca ma privea in ochi imi intorceam privirea spre altceva, amintirile ar fi fost prea vivide, prea crunt ar fi sa simt din nou. Dar le simteam, o agonie ma invaluia in ale ei carlige ruginite si ma ridicau la inaltime si era, zic eu, foarte normal. Imi doream sa fie asa, imi doream sa stiu ca ea a insemnat ceva, iar tot ce simt acum compenseaza cu valoarea ei. Pierdusem singurul lucru care ma iubea cu adevarat, pierdusem sansa sigura la fericire. Acum… cred ca acea sansa, acel drept pe care-l avem cu totii s-a pierdut pe drum, un drum viu ce dupa ce mi-a simtit pasii s-a ofilit si de readus la viata, nu prea cred ca se poate. Cum ma trezeam dimineata, cum o trezeam strangand-o usor in brate, sarutandu-i obrajii, cantandu-i, spunandu-i cat de recunoscutor sunt, tarandu-mi mana pe sanul ei, pe abdomen, apoi, intr-un final, ajungandu-i intre picioare. Era atat de cald si era nevoie de doar doar cateva mangaieri a o face sa-mi zambeasca. Si asta era suficient si pentru mine. Imi era suficienta imaginea vie a unei guri ce-si trimite colturile la plimbare lasandu-i neprotejati, dintii perfecti. Zambea, era fericita, eu, nu altceva sau altcineva o facea fericita ci eu !
Ce poate fi mai linistitor decat gandul ca cineva e fericit din cauza ta ? Ce ? Iar acum simt efectul secundar, imi e dor de cineva careia sa-i fie dor de mine, imi e dor de cineva care la orice ora sa fie dispusa sa ma tina in brate ori in cuvinte din esenta de optimism.
Cu toate astea de multe ori m-am gandit oare imi e dor de Maria sau de ce reprezenta ea ? O fi asa, iar acum doar obisnuinta ma chinuie ? E posibil, nu neg acest lucru, cert e ca sunt dependent de ea, asa cum un drogat nu poate renunta la heroina, asa nu pot renunta eu la ea. Nu conteaza ce drog e, conteaza rezultatul, asa-i ? Nu ar fi contat ca era Maria sau altcineva, ar fi contat ce reprezenta si ce simteam pentru ea, asa-i ? De ce atat de multe intrebari si atat de putine raspunsuri ?
Dar gata cu visele, trebuie sa aflu de ce victima avea o poza cu Maria. Trebuie sa aflu mai multe despre aceasta persoana. De la ce manca la micul dejun, cat purta la pantof, la oricare ar fi fost relatia cu Maria. „Hai sa ne gandim ca in acest oras scarbos a rasarit un criminal in serie ce acum isi construieste cariera.” Dumnezeule ! Trebuie sa ajung la medicul legist cat mai repede.

Sunt la morga, nici nu mai stiu ce scuza i-am dat lui Cristi, nici nu stiu cum am ajuns aici, cert e ca sunt in fata unei usi infricosatoare. De fapt nu usa e infricosatoare ci doar ce se afla pe partea cealalta. O usa, o usa sta intre mine si acele cadavre. Urasc cadavrele ! Le urasc tacerea, le urasc ochii intredeschisi, le urasc… Deodata usa se deschise, iar pe partea cealalta nu era nimeni, niciun suflet ratacit de parca aceasta deschizatura spre iad s-ar fi deschis singura. Am pasit usor si precaut intr-o camera alba unde nu era nimeni, cum e posibil ? Un miros greu ma acompania, iar linistea nelinistitoare era si ea prezenta. Am mai facut cativa pasi cand la un moment dat am auzit ceva. Nu erau pasi, nu erau soapte, nu erau… de as putea sa imi ignor bataile inimii care deja o luasera razna poate ca atunci as putea identifica sunetul. Nu erau pasi, nu erau… cineva se ineca, cineva, undeva se sufoca ! Dumnezeule ! Dar unde ? Unde ? Am mai facut cativa pasi si m-am uitat atent in jur cand de nicaieri o pesoana dezbracata complet, alba la fata, cu ochii vrand sa-i fuga din orbite, ma prinde de camasa. Ma strange de camasa si incearca sa imi spuna ceva. Incerca sa imi spuna ceva important, atat de important incat nu se obosea sa gaseasca o modalitate sa respire, nu, ce vroia sa-mi spuna era mai important decat viata ei. Apoi o a treia mana imi atinse umarul…
– Baiete !
– Ce… ce… ce s-a intamplat ?
– Esti palid, parca ai vazut o fantoma, esti bine ?
– Da… da sunt. Doctore, te deranjez cu o singura intrebare…
– Te ascult.
– E posibil ca vanataile provocate de o funie sa ascunda urme de strangulare ?
– Hm… e posibil, dar… stai putin, de unde ti-a venit ideea asta ? E cumva vorba de Maria ?
– Da, doctore, e posibil sa va fi inselat ? Dumnezeule, spune ca „nu”, spune-mi ca sunt nebun si ca sentimentele mi-au umbrit judecata.
– Cu totii putem gresi, Mercule, suntem oameni, a gresi ne sta in caracter, dar in cazul asta e putin probabil. Totusi baiete, de ce nu o lasi sa plece ? De ce nu vei accepta ce s-a intamplat ? Continua-ti viata ca esti tinar, fete mai sunt pe…
– Multumesc doctore. O zi buna !
Am lasat-o sa plece mos nebun, am lasat-o, dar ce sa ii fac daca ea ma bantuie ? Asa imi trebuie daca m-am ascuns in loc sa rezolv tot ce e de rezolvat. Asa imi trebuie daca in loc sa gasesc solutii rationale am incercat sa mi le scot din minte. Dar cine ma poate condamna ? Cine are curajul sa infrunte asa ceva ? M-am ascuns, m-am straduit atat de mult sa uit incat acum imi dau seama ca o bucata din viata mea s-a pierdut. Lasule ! Am pocnit din degete si mi-am zis ca trebuie sa ma trezesc, lucruri mai urgente asteapta rezolvare. Trebuie sa ii spun lui Cristi despre teoria mea, sunt confuz, trebuie sa ma ajute sa inteleg daca cele doua crime au legatura. Si daca intr-un final… dar cum ramane cu acea poza ? Poate ca ar trebui momentan sa iau cazul in brate si sa-l car singur ca atunci ca voi pica, nu vor mai exista si alte victime. Da, e mai bine sa nu-l implic pe Cristi in asta.
Trebuie sa beau ceva. Oricum mirosul de morga si ce se afla sub cearceafurile alea de un alb imaculat nu prea m-au incurajat sa vreau sa si mananc ceva. Sa nu mai vorbesc de intalnirea cu… cu… chestia aia. Saraca creatura, i se citea durerea in ochii negriciosi. Fata-i era alba, iar pe obrajii de culoarea portelanului erau canale pe unde se pare ca odata curgeau lacrimi. Acum izvorul murise. Mainile, Dumnezeule, mainile ii tremurau, dar neasteptat de puternice, venele-i conduceau un lichid de culoare inchisa, unghiile ii erau crapate si negre. Ce scarbos si haios, nu e posibil sa fi vazut ce am vazut. Sunt nebunii ! Halucinatii din cauza, din cauza… a…
Si totusi ce incerca sa imi spuna in acele cateva secunde ? A spus cumva „nu imi pare rau” ? Asta incerca sa imi spuna ? Nu, nu cred. De ce mi-ar spune asa ceva ? Mercule, ce se intampla cu tine ? Dar daca a spus ? De ce mie ?

Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: , , , . 3 Comments »

Ideea de a fi…

Deseara vom muri cu ochii deschisi. Ne vom lua ramas bun de la romanticii tristi, de la toti si toate, de la vocile apasate din vis ce, din fericire, se vor asfixia intr-un cufar inchis. Mi-a spus cineva ca nu omul merita tinut minte ci ideea, acea idee nobila care odata ar putea schimba lumea. Nu omul, ci principiul, pentru ca omul poate muri sau pur simplu gresi in drumul sau alunecos.

Deseara vom muri cu ochii deschisi. Deseara vom muri pentru o idee, te voi omora pe tine, apoi incet incet in sine voi muri si eu, apoi eu si numai eu, odata voi recunoste cat mi-a fost de greu sa te parasesc. Sa te creez din namol si sa te cresc ca si cum ai fi cea mai iubita sau sa bantui singur cu sufletul gol o lume ce nu ne merita, o lume ce nu merita nimic.
Mic am fost, mic voi ramane, printre buruiene si grane, fericit am fost, trist ma voi plimba pe potecile ce intr-o toamna tarzie furtuna ne va intrista. Nu ne uita. Am fost si voi ramane, nu din cauza unei persoane ci din cauza unei idei ce m-a obsedat. Pacat ca o idee nu poti saruta cu adevarat, nu poti omora, certa, atinge, pacat ca o idee nu poti imbratisa atunci cand nu o intelegi si plange… pacat.

Deseara vom muri nu pentru o idee ci pentru noi.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , . 3 Comments »

Dilema in Paradis

Un copac la distanta, la orizont isi intinde mandru coroana, iar umbra lui ascunde forma si persoana care m-a sarutat. Sub copac o limba bifurcata imi mangaie limba, limba-mi dulce ce asteapta sa fie muscata, iar buzele reci imi ating buzele calde ce se zbat in arome mentolate. De emotie mainile imi tremura, dar nu se retrag caci vor sa descopere formele unde valurile se sparg, vor sa simta cum pielea se incalzeste sub a lor dorinta, vor sa le cada in mreje orice fiinta, ba chiar si tu, de ar fi a cu putinta.
Si cum se plimbau in cautare de nedescoperit, au gasit piele de copila inconjurata de un colac de solzi, au gasit un trup rece cu pete de caldura. Cand am indraznit sa fac o miscare din ploape in fata mea a aparut Eva imbratisand un sarpe. Pielea-i era alba ca de portelan, solzii erau verde colorati, iar ei… ei stateau imbratisati.
Ma intreb, oare pe cine am sarutat ?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . 1 Comment »