Libertatea dintr-o cusca de sticla

Ce a fost asta? Ce? Ce s-a auzit? Cine pe cine a operat disturband linistea, cine a dat nastere la zgomotul acela din nimic? Nimic. Pe o poteca cenusie in continuare urmele mi se inrosesc, transpiratia-mi curge bezmetica, la oaza din departare as vrea sa poposesc, dar nu cred ca ma va lasa personalitatea salbatica pe care incet, incet am ajuns sa o detest. Se spune ca odata pe o lume indepartata a trait un animal pe care localnicii l-au numit regele dobitoacelor, ei l-au admirat si urmarit, pana cand i-au omorat familia numeroasa, l-au vanat si l-au inchis intr-o cusca de sticla pentru a fi privit. Dupa ani de zile a fost eliberat, trei indivizi verzi il asteptau cu zambetul afisat, dar regele nu s-a miscat, nu s-a miscat nici macar sa-i priveasca, doar buzele ii rosteau ceva. Usor se auzea: dupa ce mi-ati ucis toti cei ce imi erau apropiati mi-ati furat si mandria, acum ca mi-au ramas doar ochii insangerati cum sa pasesc printre cei ce mi-au aratat ce gust are agonia?

Oare daca… am voie sa ma abat de la drumul batatorit? Dar cum sa pot face asta cand acesta este de lava marginit? Caldura asta ma innebuneste, vr, vr, vreau sa renunt la sclavagism, i-am spus. Dar ce, nu-ti este bine aici, m-a intrebat, dar mi-a si raspuns. Nimic. Apoi se auzira din nou niste tipete, mi-am sters sudoarea ce-mi acoperea genele si am vazut mesele ce sustineau jumatati de oameni torturati si altii care chiar acum erau depielitati. Suflete torturate, in soare lasate, daca vei pleca, m-a amenintat, iti vei sapa singur groapa, dar eu linistit i-am spus, bine, atunci roaga-te ca voi sapa o groapa destul de mare ca sa nu putrezesti sub soare caci tu vei veni cu mine. Cand spun ca imi va fi mai bine asa nu apelez la optimism ci doar la dreptul de a-mi controla singur viata si tot ce inseamna asta. Cand spun ca vreau sa traiesc nu inseamna ca sunt dificil, cand spun ca nu mai vreau sa platesc pentru lucruri pentru care nu le-am facut nu inseamna ca trebuie sa ma fiu considerat senil, poate ce spun chiar este adevarat… chiar este adevarat. Acesta este doar un alt iad infrumusetat.

Publicat în Alter ego. Etichete: , . 6 Comments »

Plec pe Soare

Cascalau cum sunt, sunt in zbor la joasa inaltime in cosmosul aerisit, mi-am luat costumul impermeabil si masca cu vid, iar acum sunt pregatit sa fiu oprit, dar nimeni nu a facut-o. Sunt in drum spre ultimul rai ramas, alerg cu ochii inchisi spre Soare, mi-am bagat picioarele-n rucsac si mainile in nas pana cand am auzit „au, ma doare”. Am stilul invartitul in jurul cozii cand ghinionul ma gaseste in agenda personala, nu mai stiu cand a cazut amurgul sau cand s-au trezit zorii, dar totusi nu disper, e doar o situatie anormal de normala. Urasc zilele ca astea, cerul este intunecat si stelele stralucesc fara sa fie nevoie, oare unde este plaja, ca de aici se vede doar marea ce se intinde fara sa-mi ceara voie. Marea…

Am vazut trecutul si m-am cutremurat, la inceput a fost solul roditor, dar incet a distrus orice forma de viata, constat ca nu a lasat nici un supravietuitor aratand clar ca acest Vast nu este pentru acostat. Vartejurile formeaza haosul, valurile se sparg, as vrea sa incerc marea cu degetul, dar acesti curenti ard. Largul format nu gazduieste vreo corabie, cerul nu se imbraca cu vreun nor, la acest sfarsit de destinatie, sub pres mi-am lasat o impresie, nu cred ca voi ajunge singurul supravietuitor. O idee am reusit sa-mi storc, plec… capul, de departe ma intorc. As vrea sa-ti spun ce nu am vrut, dar sunt doar un mut, as vrea sa vad dincolo de coaja ta, dar sunt orb, as vrea sa te pot mangaia, dar sunt doar un alt om, mi-am luat doar jumatate de corp, cealalta am pierdut-o pe parcurs. De departe m-am intors inapoi, m-am intors inainte sa fie prea tarziu, iar acum suntem iarasi „doi” si iarasi departe sau distant, vreau sa ma stiu.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . 7 Comments »