O noapte alba in apartamentul bantuit

Din varf de munte pana in groapa fara fund, credeam ca ma pot baza pe motul din frunte si ca nu va mai trebui sa ma tund. Se pare ca basmele nu exista, nici sfarsituri fericite, exista doar o realitate trista si un sir de vise infinite care uneori se indeplinesc. Primesc cu bratele deschise noua locuinta ce-mi fura privirea, ce spargator de vise, ce cuib de venerat si pastrat linistea.
Curand va veni…. si asa a inceput…

Colturi lucioase, curbe delicate ce-mi mangaie orgoliul fragil, mi-am gasit adapostul de nestemate unde pot sa-mi astampar entuziasmul de copil. Imi asigur pielea cu tratamente termale, parul cu balsam din flori sintetice, stelele din zare arunca raze fatale, clipirea sa-mi omoare in aceasta ora de inchipuiri malefice. Parca in aceasta liniste criminala, rarele zgomote devin monstrii de evitat, apa calda care se scurge simuleaza un tipat de copil mic maltratat, iar vantul vrea sa distruga confortul asezat.

Patura se incoloceste in jurul trupului obosit, perna-mi maseaza ceafa, totul este pregatit pentru lunga intrerupere din gandit. Portile noptii, larg se desfac, poftind la vanat creaturile fara de culoare, orice drac sau drogat acum isi scuipa dorul ce-l doare.
La jumatate de drum linistitor, un sunet despica mireasma de acalmie instalata, un tipat lung si apasator se evidenteaza in mintea pe jumatate relaxata. Oribil isi maltrateaza corziile vocale, ce i-ar fii putut asedia cetatea senilului, ce ganduri i-au otravit mintea de ameninta ca moare? Lancii tocite imi cresteaza pielea zbarcita, urmarita de degetele tremurande, nu mai exista poteca de altadata, nu mai exista loc de vise plapande. Tot infernul simfonic s-a dezlantuit, tavanul crapa sub obiectele sparte, toate astea m-au lasat fara planuri de supravietuire in aceasta noapte.

Pierdut ca o corabie in deriva, in prag de creat testament sarac, mi-am inghitit ultimul strop de saliva si am reusit pentru o clipa sa tac. Suficient a fost sa aud golul orgasmic ce razbeste peretii negriciosi, dintr-o data nu se mai intampla nimic, iar ochii-mi palpaiau curiosi. Puteam auzi pulsul extenuat, puteam auzi cum somnul refuza sa ma primeasca inapoi, era atat de bine in patul sifonat si in asternuturile proaspete si moi. Daca totusi nu mai pot adormi poate pot sa-mi raspund ce am putut auzi, sa o iau la fuga sau sa ma ascund? Cum ramane cu noptile viitoare, de ce mi se intampla doar mie? Cum ramane cu tipetele fara culoare, si mai ales de ce imi ramane amintirea asta atat de vie?

Anunțuri
Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , , . 3 Comments »

Lumea trebuie sa stie

Ai fost vreodata in prag de moarte voluntara? Ai gustat vreodata seva amara… al unei cariere de succes? Te-ai simtit vreodata bine cand ai fost nevoit sa alegi intre slavie si deces si ai ales deces?
Si le-am spus oamenilor ce s-au adunat in jurul acestui om ingenuncheat: voi da o picatura de sange pentru fiecare picatura de apa calda, voi strange in brate fiecare creatura ce se doreste la fel de mult alintata si la sfarsitul zilei voi da un sac de bancnote pentru cel care va da foc primul si voi semna demisia care sa ateste ca eu am fost vinovatul… Printre copaci, intr-o indepartare apropiata, dupa pasunea de vaci, micile vietuitoare isi fac griji ca nu vor putea convietui cu cei ce au deranjat zorii, cu cei ce sunt treji cand altii dorm, cei ce clipesc bezmetic cand ochii lor implora „somn”. Materialul pentru cateva zeci de insectare s-a lipit de geamul transparent din baie si asteapta impaiere, dar cum sa ma apuc de lucru cand gandul imi sta doar la revedere? O catea ce de curand a nascut se lupta cu infectia provocata, iar eu ma lupt cu putoarea degajata ce-mi mulge stomacul, imi mulge mancarea semidigerata furata de la muritorii de foame. Indepartat de ce tot ce este trupesc, de lucrurile care m-au schimbat, de cei pe care am ajuns sa-i indragesc, am aflat ca abandonul a fost intotdeauna o optiune care mi-a provocat foame… si imi este foame… imi este foame…

I-am intins o cupa de fericire si un mar de speranta, iar ea mi-a adus aminte cat de putin dureaza, cat de mult valoreaza o viata alaturi de ea. De atunci am dormit in toate fantaniile fara sfarsit si am sfarsit sa adorm linistit chiar daca nu am facut ceva deosebit. De naiv, de stupid, caut acel ceva deosebit, imi caut si astazi o postura de clovn alienat aflat inafara programului, de naiv, m-am molipsit cu acea stralucire din ochii unui drogat ce urineaza impotriva vantului. La numaratoarea mea te vei arunca. Dar cum ramane cu durerea? Stai linistit, va fi mai usor decat ai spune „nu voi mai iubi pe altcineva”. Doar pentru ca am cautat, am si gasit de cine sa fiu mintit, am disperat cand nu trebuia sa fac nimic din tot ce mintea-mi debita, dar de unde era sa stiu ca aceasta realitate era de fapt inceputul unui alt sfarsit timpuriu? Am mintit, recunosc cu mandrie. Am mintit sa ma testez, am mintit sa demonstrez, lumea trebuie sa stie, ca nu orice zambet afisat este curat, nu toate lacrimile scurse sunt ale unui personaj afectat cu adevarat. LUMEA TREBUIE SA STIE, TU, TRUPU-TI, TOATE ASTEA, PRIVESTE IN JUR, TOATE ASTEA IMI APARTIN MIE! Culcat, devotat, umil, penibil, visator, temator, lumea nu trebuie sa stie, lumea nu trebuie sa stie ca toate sunt asa pentru ca asa ai vrut tu sa fie!

Dar ce caut eu aici? Ce fel de lipici imi sigileaza buzele de gandurile-mi nu cunosc cuvinte? De ce pielea-mi miroase a petrol si apa rece pare o combinatie intre voma si namol? Langa o vana de plastic de proasta calitate, marginita si masurata de insecte, un telefon gratuit arata ora 5:30. Unghiile-mi sunt galbene si pielea crapata, si depresia combinata cu o parte oboseala si trei parti panica reuseste sa nasca o intrebare nevinovata: cum se poate, Dumnezeule ma auzi, cum se poate sa evadez din aceasta gaura de iad deloc subtil infrumusetata? Mi-e greata si ma ingrozeste faptul ca patura care acopera geamul de la baie adaposteste pungi de oua, panze de paianjeni si alte forme de viata, dar eu, printre hainele ce se inmoaie in apa puturoasa, reusesc sa ma mai gandesc ca petele rosii de pe maini incet, incet ma devoreaza. „Ce bine ar fi de mi-ar pica mainile in toaleta, ce handicapat fericit as deveni deodata.” Dar lumea nu trebuie sa stie, slabiciuniile stau ascunse in sertarul secret, iar eu privesc sus si imi pastrez trupul drept, dar lumea nu trebuie sa stie, ca eu, tu, toate astea, de s-ar putea topi, de s-ar prabusi, chiar nu as mai vrea sa fie!

Odiseea temporala

Imi adun privirea si apoi imi feresc goliciunea, goliciunea vasturilor intinse, a ranilor deschise si apoi umplute din vaile de sare, a vasturilor intinse si a mintilor inchise si invelite in paturi aspre de imagini fugare. Dinaintea timpului, dinaintea trecutului aura aurita-mi devoreaza coarnele ascutite, ghearele-mi pica dupa fiecare sezon, iar aripile-mi amortite aplauda in gol. Acum exista Nimicul, acum imi admir piramida, acum exista Viitorul, acum imi reinventez nemurirea. Dar am fost si eu, am fost si eu un simplu muritor, iar acum sunt ceea ce unii considera un zeu, chiar daca mie imi place sa cred ca sunt doar un alt calator. Imi place sa cred ca odata, intr-o dimensiune civilizata, nu voi fi singur pe lume, ca cineva-mi lua obrajii la sarutat si imi va da un nume adevarat. Era sfarsitul unei veri teribile, plina de nopti zgomotoase, tipete de copile si despartiri scandaloase, toate cuprinse intr-un contur de idei puerile eliberate dintr-un corp matur. Mancarea era putina, iar apa nepotabila, venele implorau rutina cand eu aveam nevoie doar de o letargie stabila. Ochii-mi cadeau pe spate, genele refuzau atingere, iar eu incercam sa uit, si am uitat, am uitat cum “gandacii” ma chemau in soapte, am uitat, am uitat… cum este cand te doare. Si atunci durea atat de bine, si atunci si acum, de asta te-am intrebat pe tine, poate ca eu nu-mi aduc aminte, dar tu, oh tu frumoasa muritoare, iti mai aduci aminte de mine? Din toti visatorii din univers, Uitare, de ce l-ai ales tocmai pe acest prapadit? Cum este posibil sa plateasca pentru ceea ce de mic copil si-a dorit? Acum exista Nimicul, acum imi admir piramida, acum exista Viitorul, acum uit cat de dureroasa e uitarea.

Nu, nu am vrut sa-l cred cand imi spunea ca nu mai exista zambete ci doar teatre si o turma de marionete, ca in curand nu va mai fi nici cuvantul ci doar momentul prezent si cel viitor, dar ce stia el, el era ca si mine, doar un alt simplu calator. Acesta este momentul, mi-a spus, momentul cand ne vom testa ideile din gand incepand cu inceputul. Ia o lama si pune-mi-o sub barbie, ia o gura de aer si apoi transfera-mi-o mie. Deci sa taiem franghiile dupa ce trecem podul catre cealalta parte, sa ne infigem unghiile in lumea care ne dezgusta si sa lasam orice inhibitie deoparte. Sa fugim in lumea in care darul primit nu ne poate duce, sa fugim dupa ea. Aceleasi cuvinte potrivite m-au convins sa ma inec in sangele pana la glezne, chiar daca ei vor rade nu-mi pasa pentru ca toata viata mea a fost un banc sec ce a incercat sa termine totul inainte sa inceapa. Odata ce hainele cad sub forma de petice, mi-a spus, imaginatia preia controlul, iar crizele amnezice metamorfozeaza gandul, asa ca intreaba-te daca tot ce a fost zis si facut poate fi incatusat in trecut? Si daca ar fi posibil, de ce si-ar dori cineva asa ceva?

Ia o lama si pune-mi-o sub barbie, ia o gura de aer si apoi transfera-mi-o mie. Degete tremurande, pulsul ridicat, remuscari deloc plapande, aveam pumnul incordat… cu o mana strange-mi gatul, imi spunea, cu cealalta lama, observa-mi venele inflamate cu venin si elibereaza-ma inainte ca cineva sa-mi descopere rusinea. Apasa usor si lasa sangele sa curga, ignora-mi tipetele si priveste-mi ochii inlacrimati si nu uita ca cei ca noi prefera sa se stinga decat sa ajunga in pozitia celor ajutati. Neputinciosii. Neputincios cad in genunchi, iti cad la picioare si simt cum lama imi graveaza in os, neputincios implor indurare, dar degeaba, nu am cunoscut si nu voi cunoaste niciodata indiferanta fericire in…

Am ajuns, aceasta este Lumea Dintre Lumi, din acest punct pot vedea Copacul in dreapta sau in stanga locul unde domneste Pacatul. Locul unde sunt ninsori neincetate chiar daca cerul este senin, locul unde rugaciunile nu sunt ascultate, iar trupul este imun la orice fel de venin. Vene de apa rece curg, stancile adapostesc muschi insangerati, de data asta nu am unde sa ma ascund, doar sa ascult soaptele celor uitati si a acelor din venele obosite ce de atatea ori m-au salvat de tine. Dar iata-ma cautandu-te, sperand sa te gasesc intreaga si neatinsa, impodobita in giulgiu de matase si in aceleasi forme ce le admiram cand lumina nu era stinsa. Iata-ma salivand dupa gandul tau malformat ce m-a facut sa imi cer scuze chiar daca nu eram vinovat. Iata-ma, dar tu unde esti? Unde-ti mai cresti coroana bogata? Unde-ti este lacasul si mana ce se vrea sarutata?

Imi adun privirea si apoi imi feresc goliciunea, goliciunea vasturilor intinse, a ranilor deschise… nu din nou…
Nu, nu am vrut sa-l cred cand imi spunea ca nu vor mai exista zambete ci doar teatre si o turma de marionete, chiar daca era evident, ea nu va mai exista, iar el va ramane glasul din Subconstient al acestui simplu spectator ce inca o mai iubea.

Nu adormi

 

Genele i se imbratiseaza, rasaritul e aici, iar ea viseaza.

Conversatii inutile se pierd in tacere caci eu stiu tot ce vrei chiar inainte de a-mi cere, iar cuvintele sunt destinate sa moara. Stiu totul despre tine, stiu ca acolo unde ai fost nu a fost lumina, stiu ca printre batai inima-ti suspina, iar intunericul trebuie sa moara. Trebuie sa doara, sa ne cuprinda melancolia, totul trebuie sa moara ca noul inceput sa ucida rutina.
Intr-un cuib de nestemate, dintr-un ou rar apare fericirea, acea creatura tare alunecoasa, pe cand la sanul nostru nostalgia vremurilor apuse creste frumoasa si loiala, creste de fiecare data cand cazi in indoiala, de fiecare data cand crezi ca ai gresit ca ai parasit, dar iubit, persoana care de nenumarate ori te-a ranit

Nu ma vei mai iubi. Uita de acele cuvinte amare, astazi noaptea si-a gasit alt croitor caci valul ei permanent se ineaca in transparent, deci nu adormi. Nu adormi cand privirea inca te mai cauta, nu adormi caci vreau sa te gasesc vesela si pregatita nicidecum peste cearceafuri adormita. Nu adormi acum cand noaptea a uitat de amurg, acum cand ceasul anunta miezul noptii si pasarile se ascund, dar nu noi. Noi nu ne vom schimba pana cand soarele va rasari, noi nu vom visa, nu ne vom odihni caci in curand impreuna nu vom mai trai. Nu ma vei mai iubi. Stii bine ca timpul ne-a inselat, in loc de o eternitate ne-a dat o noapte si o luna plina, o zi intreaga si o furtuna ce sta sa vina. Asa ca…
Nu adormi pana cand orele tarzii nu au ce mai cauta, nu adormi pana cand cocosii vor canta in cor, nu adormi pana cand noaptea se va incheia, iar noi doi ne vom injecta cu agonie si dor.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . Leave a Comment »

Vreau la mama !

Am sa iau o pauza. Vreau sa ma deconectez de la toate aparatele astea si sa iau o pauza. Vreau sa ma joc cu cateaua mea, vreau sa mananc mancare gatita de mama, vreau sa uit de toate responsabilitatile si grijile, vreau sa dorm linistit si sa fiu trezit dupa 20 ore si intrebat daca mai traiesc, sa mananc si apoi sa mai bag o tura de somn.
Vreau sa citesc o carte, de luni bune nu am mai pus mana pe o carte, vreau sa stau si sa ma uit la cele mai retardate emisiuni, in cazul in care am uitat de ce evit sa mai pornesc televizorul, vreau sa am la pranz 3-4 feluri de mancare gatita, nu un snitel scarbos de la un fast food dubios, vreau sa fiu intrebat odata pe ora ce prajitura vreau sa mananc, vreau sa fiu rasfatat atat de mult incat sa ma satur.

Vin mama !

Publicat în Ego. Etichete: , , . 9 Comments »

Vama Veche, broaste si pisici

Da. Dupa doua extraordinare ore de somn linistit, asa cum o fac de o luna, m-am trezit. Fara motiv, fara manele pe fundal sau masina de gunoi sunandu-mi in cap, fara invitatii speciale (pe nedrept) de la administratoare sau sonerii enervante ce mor dupa cateva secunde, dar invie odata la 10 minute, m-am trezit. Si daca tot m-am trezit, si daca afara e soare si cald, iar vantul adie in ajutor, de ce sa nu merg la cumparaturi ?

Asa a si fost, incredibil, dar chiar m-am ridicat din pat si m-am lasat purtat de ratiune.
Dupa lupte seculare cu picioarele amortite intr-un final am ajuns acasa, nu cu o pofta mai extraodinara de somn ci cu o punga ce adaposteste o broasca si o pisica. Acum ma relaxez cu Vama Veche si ramasite de Pepsy Twist.
Deasupra acestor bolte sustinute de coloane de constienta si dura desteptare sub pleoape, sub nici o forma gotica ori bizantina nu reusesc sa trezesc letargia, dar in schimb din est rasare o intrebare timida : ce fel de sindrom ori virus sta la baza somnului meu intrerupt ?

Publicat în Ego. Etichete: . 7 Comments »

Episodul 2 : Terapie prin munca

– Trebuie sa imi plimb cainele. Puffy devine foarte nervos daca nu il plimb dimineata.
– Doamna va rog sa va linistiti. Imediat va veni cineva sa va interogheze si puteti sa mergeti sa va plimbati potaia cat vreti.
– Potaie ? Dar nu ti-e rusine sa vorbesti asa ? Sa stii ca e un pudel adevarat. Si mama si tatal sau au fost la fel.
Usa se deschise, oprind galagia, afisandu-mi trupul adormit si amortit ce acum era urmarit de priviri curioase.
– Doamna… Doina Popescu ?
– Eu sunt, dragule. Mai vezi vreo doamna pe aici ?
– Ne poti lasa singuri te rog ?
– Da cum sa nu, ma duc sa plimb potaia.
– Esti un nesimtit si un… un, un… si la trantirea usii, cuvintele ei se stinsesera.
– Porcul…
– Calmati-va doamna, am incercat sa o calmez pe cat de mult se poate calma o femeie in varsta de 72 de ani semi-senila visand la satisfactia cainelui. Haideti sa incepem cat mai repede si sa mergeti linistita acasa. M-am asezat pe scaunul acela de lemn din fata ei si am privit-o pentru cateva secunde. Incercam sa imi dau seama ce fel de persoana este, daca minciuna ii este prietena ori ba. De atat amar de vreme, slujba asta blestemata, macar atat a putut sa imi ofere. Si poamele acestei abilitati nu au incetat sa imi cada in sac la fiecare pas. De la cele mai nesemnificative minciuni pana la… pana la mascarea unei crime.
– Astept de 2 ore. Puffy va fi foarte suparat ! In momentul acela isi ridica bratele la piept si le incrucisa. Privirea i se intorsese spre coltul din dreapta…
– Cine ?
– Puffy !
– Aha… Puffy ! Doamna Popescu, am inteles ca in decursul zilei de 14 martie ati vazut-o pe victima impreuna cu un tanar.
– Sunt sigur ca i-a facut ceva. Iar ceva ce odata erau fluturasi in stomac acum avea sa devina ceva monstruos de mare, ii simteam membrele lovindu-mi stomacul in repetate randuri. Sa existe finalul dilemei chiar in mintea alterata a acestei batrane ?
– Ce credeti ca ar putea sa ii faca ?
– Chiar daca am o varsta si nu, nu sunt baba…
– Nimeni nu a zis asta.
– Se vedea ca luna intr-o noapte senina ca era indragostita lulea. Va spun eu domnule militian, I-A FACUT CEVA !
– Mda. I-a facut mai multe.
– Biata fata, ce bestie i-ar face una ca asta ? Pe vremea mea baietii erau mult mai sensibil. Tin minte ca Mitica al meu, prima data cand mi-a spus ca ii sunt draga mi-a venit la usa cu flori cum nu am vazut in viata, ciocolata si mi-a cantat melodia mea preferata. Nu stiu ce e cu generatia asta.
– Nici eu. Daca aflati intre timp ma anuntati…
– E mana diavolului aici, va spun eu. Am vazut atatea la viata mea si stiu sigur.
– Doamna sa ne concentram asupra suspectului. Daca ar fi acum in fata dvs. credeti ca ati fi in stare sa-l identificati ?
– Dar cum sa nu ?
– Purtati ochelari doamna Popescu ?
– Sigur si atunci ii purtam, vroiam sa il vad cat mai bine. Era un chipes. Cine nu i-ar fi cazut in vraji ?
– Inteleg. Si acum… acum ii aveti la dumneavoastra ?
– Sigur. Ii port tot timpul cu mine.
– Perfect, puteti sa vi-i puneti, va rog.
In timp ce mainile tremurande cautau prin poseta veche si demodata, eu m-am indepartat la vreo trei-patru pasi. Intr-un final si-i aranja pe ochi si imprumuta de la o copila, o fata zambitoare.
– Cate degete am ridicate ?
– Trei dragule, dar ce intrebare e asta ?
– Face parte din procedura, doamna.
– Inteleg.
– Multumesc pentru informatii, m-am ridicat in picioare si m-am indreptat spre usa. Scaparea din infern e acolo, la cativa pasi. Sunteti libera sa plecati, am sa cer sa vi se aduca po… cainele dragalas.
– Va spun eu… acolo, la cativa pasi… ca i-a facut… si i-am inchis usa in nas.

Ce zi. Dumnezeule stii ca nu imi era dor de asta. Stii ! Si atunci de ce imi faci astfel de cadouri ? Mi-am tinut respiratia pentru o clipa poate ca El comunica prin soapte, iar eu nu-l pot auzi, dar… nimic. Fara nici un raspuns. Din nou nici un raspuns, iar in mintea mea, inteligenta se ineaca cu litri de prostie, cu toate astea reuseste sa ma intrebe : de ce dracu mai speri ?
Am sa ma intorc la mine in birou, trebuie sa gandesc.
Casa, dulce casa, ce draga imi esti, ce viata singuratica traiesti, asa-i ca si tie ti-a fost dor de mine ? Ce dezordine, ce de praf, parca as fi fost plecat de o zi. Scaunul meu confortabil, masa mea mare intotdeauna bucurandu-se sa imi sustina picioarele si nu in ultimul timp privelistea. Daca as fi facut un efort supraomenesc si mi-as fi intors putin capul as fi vazut intregul oras, partea frumoasa a orasului. Iata ca se vad copacii, e parcul acolo unde… NU Mercule ! Nu ai timp de alunecari in trecut. Stii prea bine cum se va termina asta. Sa termin de completat sutele astea de hartii si pot merge si eu acasa. Acasa… Doamne cum imi rasuna in minte acest cuvant…
Cu toate ca a fost o zi obositoare din punct de vedere psihic, cu toate ca reintoarcerea la munca nu a fost atat de placuta precum credeam, aici e mai bine. Nu mai vreau sa merg acasa. Imi e frica de imaginea pe care din nou o sa o gasesc, sa ma trezesc in miez de noapte cu sunete in minte, sa iau un pumn de somnifere sa adorm, sa… nu ! Chiar nu vreau sa ma duc acasa. Poate ca ma voi duce sa ma plimb in parc, sa ma relaxez putin, sa ma asez pe o banca si sa imi aduc aminte de tine… nu !
Sunt atat de confuz. Ce dracu sa fac ? Peste tot unde as merge, aud o femeie cum plange si ma striga, ma cheama sa o ajut, dar eu, eu stau si o privesc cu ochii mintii si atat. Ca o stanca in calea vantului stau, ma distruge incet incet si inca nu ma pot obisnui cu ideea ca nu pot face nimic.
Oare mai e aici ? In ultimul sertar de jos aveam odata o sticla pe jumatate plina. Eeee da. Iata-l pe prietenul meu Jack. Cate nopti am petrecut noi impreuna, amice ?

Si ce daca noaptea se impiedica in zi ? Si ce daca de luni intregi nu pot dormi ? Chiar de nu ma prabusesc in letargie, toate sunt bune si frumoase. Sunt aici, printre colegi, printre prieteni facand ce stiu eu cel mai bine.

Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: . Leave a Comment »