Strainul din impalpabil

Totul are un sfarsit din urmatorul moment dupa care a inceput, dar atunci, atunci cand s-a stins abstractul odata cu explozia de culori, s-a produs un eveniment atat de complicat incat multi nu l-ar fi perceput, o alta renastere lipsita de martori. Timpul retine in potiru-i aurit doar evenimentele majore, incearca sa te faca pierdut in banalitate, ne ofera tipare si apoi ne lasa sa palim in preajma mintilor luminate. Esti doar un alt gandac, tu nu intelegi ca odata cu moartea ta, va muri si amintirea, dar eu, eu voi trai mereu! Cum facem sa traim o vesnicie, inventam elixirul nemuririi sau doar ne lasam geniul, paginile istoriei sa scrie? Cand soarele va apune peste orizontul purpuriu cineva va spune „ridica-te”, iar eu ma voi ridica din acelasi loc in care soarele va inceta a mai fi viu.

Construit atat de simplu in esenta, eu sunt calatorul ce se plimba pe malul planetei de apa, eu sunt leacul pentru dementa atunci cand te vei hotara sa musti mana generoasa. Mainile-mi sunt zapada calda ce spala picioarele murdare, cuvintele-mi scrise sunt supradoza de vitamine a celor saraci cu duhul, deci ferice acele creaturi neincrezatoare caci doar ele vor trai sfarsitul. Zambetul imi este nemuritor, mai batran decat batranetea, doar gandu-mi mai este pur, insipid si inodor, singurul lucru care a reusit vreodata sa-mi tradeze tristetea. Calm sunt, calmul din furtunile electrice, sunt mandria dintr-un trup batran ce se taraste prin spitalele de boli venerice. De fapt, sunt doar o abominatie donatoare de albastru sange, un mincinos atat de confortabil, sunt acel fenomen pe care niciodata nu-l vei intelege, sunt ceea ce numesti tu „strain de palpabil”.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , . 3 Comments »