O noapte alba in apartamentul bantuit

Din varf de munte pana in groapa fara fund, credeam ca ma pot baza pe motul din frunte si ca nu va mai trebui sa ma tund. Se pare ca basmele nu exista, nici sfarsituri fericite, exista doar o realitate trista si un sir de vise infinite care uneori se indeplinesc. Primesc cu bratele deschise noua locuinta ce-mi fura privirea, ce spargator de vise, ce cuib de venerat si pastrat linistea.
Curand va veni…. si asa a inceput…

Colturi lucioase, curbe delicate ce-mi mangaie orgoliul fragil, mi-am gasit adapostul de nestemate unde pot sa-mi astampar entuziasmul de copil. Imi asigur pielea cu tratamente termale, parul cu balsam din flori sintetice, stelele din zare arunca raze fatale, clipirea sa-mi omoare in aceasta ora de inchipuiri malefice. Parca in aceasta liniste criminala, rarele zgomote devin monstrii de evitat, apa calda care se scurge simuleaza un tipat de copil mic maltratat, iar vantul vrea sa distruga confortul asezat.

Patura se incoloceste in jurul trupului obosit, perna-mi maseaza ceafa, totul este pregatit pentru lunga intrerupere din gandit. Portile noptii, larg se desfac, poftind la vanat creaturile fara de culoare, orice drac sau drogat acum isi scuipa dorul ce-l doare.
La jumatate de drum linistitor, un sunet despica mireasma de acalmie instalata, un tipat lung si apasator se evidenteaza in mintea pe jumatate relaxata. Oribil isi maltrateaza corziile vocale, ce i-ar fii putut asedia cetatea senilului, ce ganduri i-au otravit mintea de ameninta ca moare? Lancii tocite imi cresteaza pielea zbarcita, urmarita de degetele tremurande, nu mai exista poteca de altadata, nu mai exista loc de vise plapande. Tot infernul simfonic s-a dezlantuit, tavanul crapa sub obiectele sparte, toate astea m-au lasat fara planuri de supravietuire in aceasta noapte.

Pierdut ca o corabie in deriva, in prag de creat testament sarac, mi-am inghitit ultimul strop de saliva si am reusit pentru o clipa sa tac. Suficient a fost sa aud golul orgasmic ce razbeste peretii negriciosi, dintr-o data nu se mai intampla nimic, iar ochii-mi palpaiau curiosi. Puteam auzi pulsul extenuat, puteam auzi cum somnul refuza sa ma primeasca inapoi, era atat de bine in patul sifonat si in asternuturile proaspete si moi. Daca totusi nu mai pot adormi poate pot sa-mi raspund ce am putut auzi, sa o iau la fuga sau sa ma ascund? Cum ramane cu noptile viitoare, de ce mi se intampla doar mie? Cum ramane cu tipetele fara culoare, si mai ales de ce imi ramane amintirea asta atat de vie?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , , . 3 Comments »

Ziua cand Mercu a zambit vietii

Acum cand ziua va scapa de culoare, cand sarma ghimpata imi va strapunge carnea, cand focul imi va incalzi podeaua de sub picioare… Aceasta zi nu va fi una normala, la miezul acestei nopti vom canta, ne vom aduce aminte de prima noapte pasionala, iar corzile noastre inflacarate „libertate” vor striga. Aceasta zi nu va fi una obisnuita, va fi ziua de care superficialii isi vor aduce aminte racindu-le sangele si albindu-le pometii, va fi blestemata si cunoscuta ca ziua cand Mercu a zambit vietii. Suntem impreuna in ultima clipa si asa te voi tine minte, mana ta rosiatica tinandu-mi mana fierbinte…

Odata i-am spus ca o iubesc chiar daca nu ii cunosc firea, i-am spus ca o doresc, nestiind ca asta imi va fi blestemul si tot odata menirea. Primavara, era prima zi din martie cand am gasit-o aproape dezbracata in lanuri de aur scaldata, o podoaba vie printre buruiene, intinsa pe un pamant lipsit de apa. Atunci i-am spus, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, atunci am fost sedus de gustul buzelor parca adunate dintr-o livada de pomi fructiferi. A fost un sarut din curiozitate, furat cand visele ii invadau imaginatia pura, atunci pe neasteptate mi-am asezat buzele pe a ei dulce gura. Daca as fi stiut mai bine, as fi avertizat-o in urmatoarea clipa, dar dragostea nu cunoaste ratiune cand esti incatusat intr-o astfel de obsesie magica. Nesabuit, nechibzuit am fost cand am crezut ca voi schimba ceva, ca lumea ma va considera diferit cand de pe un piedestal de smoala ne conduce frica de anormalitate. O decada de refuzuri si urmariri, a incercat sa-mi scape, dar eu nu m-am multumit doar cu priviri, gura-mi era tot mai seaca, iar setea ce ma chinuia doar ea putea sa o opreasca. „Viol” a strigat, imi amintesc de parca s-ar fi intamplat ieri, de fapt chiar ieri s-a intamplat, iar apoi tarata in fata multimii si acuzata de vrajitorie, iar eu considerat cobaiul fara speranta, atins prin dragoste de nebunie. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?

Sarma ghimpata imi strapunge carnea, focul imi incalzeste podeaua de sub picioare, dar asta nu mai conteaza, conteaza ca acolo unde ma doare acum te doare si pe tine. Cineva mi-a spus ca am pierdut, dar de fapt asa sa fie? Ea mi-ai apartinut mie, am fost fericiti, iar acum platim pentru ca nu am reusit sa stam despartiti. Daca asta-mi este acuzatia atunci ma declar vinovat si cer pedeapsa maxima, avand doar o dorinta de adaugat, in ultima clipa sa o tin de mana, in ochi sa o privesc si sa-i spun ca oricum fara ea nu avea rost sa mai traiesc. Poezii si cantece, de romantism graiesti, dar pe mine de ce nu ai vrut sa ma iubesti?
– Imi simti caldura mainii? Sunt atat de fericit, cum as putea sa imortalizez clipa cand m-am simtit pentru prima data iubit?
– Animalule, blestemat sa fii!
– Esti atat de frumoasa cand esti suparata si o stii, din ce in ce mai frumoasa, in fiecare zi, pana la finele celor vii…

Scrisoare pentru ea

Sub perna ta de matase ti-am lasat cateva cuvinte.

In timp ce tu dormeai, in timp ce te mangaiam pe fetisoara ma gandeam la cum ar fi fost daca am fi fost priviti. Nuzi, cu ochii tintiti in pleoapele inchise, ascunsi in fata usilor deschise. Eram doar DOI tineri in apa clara incalcand doctrina amara. Eram doar doua pete murdarind un glob de cristal ca un stilou defect pe un vechi jurnal, cerneala te pateaza, penita te inteapa si totusi dincolo de cuvinte oare ce ne asteapta ? Sa fie imaginatia ? Sa fie imaginatia cea care ne va salva ? Sa fie o noua viata salvarea mea ?

Haide sa ne lasam purtati de imagini vivide si sa uitam de tot ce inseamna „cuvinte”, sa ne continuam drumul pavat cu frunze tinere si sa patrundem in vazduhul de necunoscut. Sa ne agatam de instinct si intuitie, sa ne… dar nu, nu tresari draga mea, eu alaturi iti voi fi si te voi proteja, te voi lua din simplitate si te voi ridica la gradul de absurditate. Te voi arunca in puf de pui de naivitate, iar apoi tu, sclava cum imi esti, ma vei multumi de tot si toate. Te voi rapi drept muza si te voi desena in nisip, iar tu ma vei considera anost si ma vei lasa sa tip : SUNT NOROCOS.

Credeam ca ai aroma pura pe care o cautam, dar mai e cineva. Cineva apropiat mie, care mi te-a furat, acum sta dupa colt asteptand momentul potrivit. Liniste ! Asculta ! Auzi ? Dar… nu se aude nimic. Cineva apropiat tie, care ti-a furat libertatea, profitand de tine acum incearca sa isi defineasca viata. Incearca sa traiasca ! Incearca sa loveasca cu picioarele, incearca sa scape de teama, incearca sa-ti spuna : mama. Dar e prea devreme, au trecut doar cateva saptamani…

Iarasi visezi la prostii Mercule.

Examenul cu trei capete


Trezindu-ma din senin intr-o adevarata aventura de casapire a examenelor cu trei capete aud tipete de la distanta. Sa fie tipatul printesei mele captive ? Sa fie momentul oportun de a-mi dovedi abilitatile de salvator ? Nu.
La o distanta considerabila observ un grup de 5-6 oameni care pareau a fi intr-un conflict verbal. Ghinionul meu a fost ca instinctul de cavaler m-a atras in acea parte, ceva din mine stia ca acela e drumul care va duce la pestera examenului cu trei capete. La un moment dat un individ s-a detasat de grup si a venit inspre mine. La mijlocul drumului m-am simtit nevoit sa intind mana.

– Bah ce faci ?
– Stima si respect domn profesor. La examen.
Aici urmeaza o parte urata despre unul din colegii dumnealui.
– Nu ti-ai taiat coada inca ?
– Nu intentionez sa fac asta.
– Mah nu iti iei examenul cu coada aia.
– Eeee…
– Tu… de Paste, de Craciun de ce nu suni ? Nu ai credit ?
– Nu domn profesor, dar… nu vreau sa va deranjez.
– Suna-ma, si imi da un pumn in umar (auuu). Ai cartea mea de vizita ?
– Am numarul dumnevoastra.
– Tine cartea mea de vizita. Sa ma suni de Craciun !
– Da, sa traiti. O zi buna.

Dar acest cavaler trebuie sa isi urmeze destinul… si am plecat. Cu incredere in proprile forte, pasesc puternic pe drumul pavat cu atatea povesti despre atatia luptatori ce vor fi etern tinuti minte.
Grupul acela ce odata clocotea in injurii acum e curios si ma asteapta sa le satisfac apetitul de cunoastere. Era un grup de romi.

– Da-mi sa vad si eu ce scrie acolo manca-ti-as.
– Nu, nu.
– E profesor ?
– Da, e profesor.
– De fiecare data cand trece pe aici se leaga de noi, intr-o zi il batem de il bagam in spital.

Dar nu pot sa imi pierd vremea cu asa ceva, eu am plecat sa omor examenul cu trei capete.
Dupa o ora de lupta crancena ma simt nevoit sa renunt. Am dat gres.
Acum are patru capete si printesa inca e captiva.
Se pare ca in realitate binele nu invinge intotdeauna raul.

Publicat în Ego. Etichete: , , . 7 Comments »

Tipatul (Partea doua)

Imi observa cineva strigatul ?


Priveste insula de cunoastere ce imi trage trupul in nisip, zambetul e fara de speranta pe acest chip, trupu-mi nu se mai oboseste sa ma sustina, in largul albastru, in fata unui cer ce sangereaza esenta e singura care conteaza. Toate sunt detalii ce se pierd, sa gasesc, se pierd, se regasesc etern in altele.
De fapt nu e un latrat, cineva… cineva chiar a tipat ! Sau imi pierd eu mintile ? Am tinut discursuri despre esenta lucrurilor, pe cand eu in realitate sunt unul dintre acei ignoranti. Eu sunt important, eu si numai eu.

Nu este cazul sa mai pictam interioare cu oameni ce citesc si femei ce croseteaza; ei trebuie sa fie oameni care traiesc, respira, simt, sufera si iubesc.
Eu tac, sunt la patul mamei mele tremurande, la patul surorii mele muribunde, eu tac. Nici o lacrima nu indrazneste a ma cunoaste, eu tac, nici o boala nu ma invinge, eu tac. Sunt confuz si speriat, eu tip, dar nu ma aude nimeni, nimanui nu ii pasa.
Eu tip, eu pictez, eu tip dupa ajutor, ma prabusesc la pamant, sunt din nou bolnav, sunt un fulg in vant, dar nu mor.
Eu tip, tu nu ma auzi, eu pictez, tu ma vezi, eu tip, tu te minunezi si intrebi chiar auzeam un tipat al naturii ?

Publicat în Alter ego. Etichete: , . Leave a Comment »

Tipatul (Partea intai)

Imi aude cineva strigatul ?

Din primele luni ale vietii mele mi se spune Edvard Munch. Nu stiu de ce, nu stiu cum, dar iata-ma intrebandu-ma din nou. Iata-ma cazand in indoiala…
Suntem noi oameni ? Suntem noi cei care au fost victoriosi in salbaticiune, dar invinsi de ratiune ? Suntem noi calea cea dreapta pavata cu amintiri de nerecunoscut ? Suntem noi cei ce au decazut ?

Timpul amuti. Clopotul sau de cristal pur se trezi in fisuri grave. Pulsul sau perfect de odinioara avea acum sa straluceasca haotic pana cand nu il mai tineau puterile. Orele erau minute, minutele… secunde, secundele… ore, minutele… zile, iar zilele… zilele pareau o eternitate. Limbile ceasurilor sprintau in sensuri diferite pana se gaseau, menite parca sa se intreaca in defecte, timpul nu era prea intelegator cu ce il inconjura si nici nu dadea semne ca asta l-ar deranja cumva. Dar stia ca odata rupt din monotonie, mainile lui aparent indispensabile aveau sa fie inutile. Asta… asta il deranja.
Am stat inchis in casa si m-am gandit la tot raul ce mi s-a putut intampla, la toate atrocitatile vazute de ochii mei si Dumnezeu mi-e martor ca nu le refuzam. Lumina incerca cu disperare sa patrunda printre crapaturi, in razele de miere se impingeau maiastru mii de particule de praf, in umbre domnea indiferenta, picaturi rebele acordau podeaua, parea ca podeaua gemea la atingerea lor umeda. Era zi sau noapte ?
M-am gasit intins pe podeaua rece, insetat, infometat, nu ma deranja, m-am gasit in bezna, lipsit de vointa si speranta, pungi de puroi imi ascundeau ranile adanci, nu ma deranja, dar latratul ala blestemat, asta… asta ma deranja.
Acum lasa-ma sa ma arunc in necunoscuturi deschise, in ale mele de demult vise stinse.

Va urma !

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . Leave a Comment »