De sub pleoape vine lumina reala

Promisiuni uitate, nu ne mai crede firea, nu ne mai crede nimeni minciunile coapte, am ramas fara cuvant de cand mi-am pierdut mintea crezand ca mai stiu cine sunt. Stropi de sange si tipete ascutite, fuge pamantul de sub picioare, fuge, dar de ce imi aduc aminte, de ce ma cuprinde amintirea care mi-a demonstrat ca singuratatea doare? O apuc in palma si o arunc departe si ma arunc cu capul inainte cu speranta malnutrita ca maine va fi mai rau decat astazi, sigur va fi mai rau decat ziua de dinainte.

Cade bland cerul peste mari si oceane, cade bland pleoapa superioara peste cea inferioara cand ochii s-au plictisit de cearcane, cade pentru ultima oara caci cineva s-a ascuns in oglinda de cianura, cineva da semne ca ar vrea sa moara. In patul confortabil, simt o stransoare usoara, simt senzatia unui creier labil, fug spre baie in speranta ca nu o sa ma mai doara. Cu apa rece imi hranesc porii, dar lumina difuza imi picteaza o fata infricosatoare caci zorii m-au prins cu o alta identitate si o alta infatisare a celui ce se termina undeva in trecut. Si am inceput…

Cu o scara lunga si vantul din spate, cu ochii in soare repar stratul de ozon, repar ferestrele sparte de mana unui avorton. Un pui de copac aici, un pui de copac langa, iata jungla ce ne inconjoara, iata cum mana dreapta ajuta mana stanga, iata cum pasarile somnoaroase coboara. Am inventat o mentalitate ca doi sa munceasca si opt sa priveasca, am adus cancerul si SIDA la stadiul de banalitate, leacurile gasindu-se in orice casa parinteasca. Cateodata este atat de usor sa faci bine incat mai uiti de tine.

Mi-am pierdut dorinta de a stii, am cazut ametit, nici nu mai vreau sa stiu ce este sau ce ar trebui, despre ce este dincolo sau cate pastile am inghitit. Acul indoit sparge vena, cianura imi curge pe barbie, dar pumnul de calmante nu-mi linisteste retina caci tot raul ce se intampla, mi se intampla doar mie. Un cui prin palma transpirata, o limba bifurcata iti mangaie piciorul paralizat, cand raul ti se arata, afla ca de mine s-a saturat.

Uneori ca sa vezi lumina trebuie sa inchizi ochii, sa vezi cum cade bland cerul peste mari si oceane, cum zorii m-au prins cu o alta identitate, alta infatisare a celui ce se termina undeva in trecut. Si am inceput, am inceput sa delirez, sa realizez ca cineva strain imi invadeaza oglinda, un chip de pamant, cineva imi violeaza intimitatea, nu mai stiu cine esti, nu mai stiu cine sunt sau ce caut in fanteziile astea grotesti. L-am luat si l-am intins, firul timpului care curgea fin dintr-o cupa intr-alta, secundele incepeau sa cada pe podeaua tremuranda, sangele se coagula, iar ochii lacrimau fara sa incerce macar sa planga. Cu o mana mi-am sters lacrimile si am ramas mut, cu alta ma tineam de chiuveta si ma intrebam… din ce vis am venit, de pe ce planeta am aparut?

Anunțuri
Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 1 Comment »

Bucuria de a fi copil

Cineva priveste pe fereastra murdara la dansul balerinelor de alba zapada, gandindu-se cata agonie in sunetele difuze ale vantului din aceasta perioada. Printr-o miscare de esenta de melancolie frunzele ruginite cad aleatoriu formand covoare, dar eu stiu ca melancolia nu depinde de mine ci de anotimp, dar stiu eu bine, oare? Ganduri din copilarie imi revin, lacrimi reci indraznesc a-mi curge, as vrea sa fiu puternic, dar cum sa-mi stapanesc emotiile cand copilul abandonat plange?
As vrea sa hibernez un anotimp, dar mi-e frica sa stau cu capul in jos sau sa-mi mai las incheietura sa sangereze, as vrea sa gandesc frumos, dar cum se poate asta fara sa-mi las ratiunea sa se atrofieze? Si ce rost au toate acestea, doar sa crestem si sa ne dezvoltam ca in scurt timp sa ne alteram?
Mi-am dat seama ca niciodata nu am simtit repulsia zapezii cu adevarat, sa nu mai vorbesc de sansele pe care inteligenta cica mi le-a dat. Dar tu, cand atingi gatul cuiva ii simti caldura, ii simti sangele ce incearca sa alerge pe potecile create de vene? Simti… o simti cu adevarat? Cand buzele-ti ii cuprind buza superioara simti cum timpul siret parca zboara, simti cum pielea ei prinde gust de miere de albine?
Mi-am dat seama ca douazeci si trei de solstitii de iarna, pe langa mine s-au scurs inutil, de asta veci voi regreta clipa cand am uitat fiorul bucuriei de a mai fi copil. Ce bine era cand totul era permis, cand responsabilitatiile erau doar un vis ce te faceau sa te trezesti transpirat, pacat, am pierdut ocazia sa o simt… sa o simt cu adevarat.

Inspirat dintr-o poezie veche scrisa de… mine.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , . 4 Comments »

O crima inauntru-mi ce nu trebuia, dar inevitabil a fost

Vitralii viu colorate de sange patate, deasupra-mi doar arcuri si bolte antice, doar iluzia cerului innorat si tacerea neinsufletitelor statui gotice. Atins de amorteala, intuneric si umezeala, imprejuru-mi doar cateva raze ratacite imi lumineaza chipul sculptat de lacrimile acide. Si totusi nu-mi vine a crede ca in acest gand nespus eu inca astept si astept acel apus a calvarului amar pentru ca imi e atat de dor sa simt sarutul cald al feericului, imi e dor sa uit atingerea rece a pumnalului, imi e atat de dor…

Inveninat spin poate intoteauna am stiut de al meu destin, intodeauna am stiut ca voi cugeta mai cu folos in tristete si chin caci desi inauntru-mi luptam fara incetare eu de fapt cautam doar a ta sagetare. Astfel putand primi a stapanului tau posibila iertare si divina cantare, dar oricum e prea tarziu acum cand imprejuru-mi vocile ma vrajesc si ma impiedica sa ma mai gandesc la tristele mele soapte ce colindau in noapte cautand adapost in trecutul ce nu trebuia, dar inevitabil a fost.

Culoarea mortii imi picteaza fata si in oglinda ea petrece caci sunt la fel ca felinarele dintr-un obscur rece, sunt singur si neajutorat, fara rasuflare acum ma inalt, spre un desavarsit regat, dar la sfarsitul drumului aud voci parca divine spunandu-mi fericire eterna pentru cei buni si drepti, deci cred ca nu ma asteapta pe mine. Totul e pierdut. In timp ce pumnalul cu sangele meu patat ma paraseste as vrea sa te intreb, vreau sa-mi spui ca esti adevarat, chiar daca stiu ca nu, deasupra-mi nu cred ca exista pacat, nici puritate, dar macar exista ceva, exista cineva, macar existi tu?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . 6 Comments »

Despre serial

S-a terminat brusc din motive personale. Ei bine, serialul asta a fost total imprevizibil. Tot ce a fost planuit a fost ca trebuia sa existe si atat. Ideea, ce se va intampla in fiecare episod, personajele, toate astea au aparut in momentul cand ma puneam sa scriu lasand o portita deschisa pentru urmatorul episod.
Poate unii vor spune ca a fost prea simplist, vor avea dreptate pentru ca intentia mea nu a fost sa-l fac complicat, mai ales ca am scos multe replici din simplu motiv ca postul devenise prea lung. Firul epic pentru mine nu prezinta importanta, altceva am incercat sa accentuez : sentimentele, suferinta, fericirea de o clipa, tradarea, capcana dragostei si viata in pragul nebuniei. Cele prezentate in randurile serialului nu sunt fapte/trairi inspirate din realitate sau cel putin nu in totalitate.
Senzatia ciudata pe care o aveam de fiecare data cand scriam, cand traiam odata cu personajele nestiind ce se va intampla in continuare, calatoria ireala careia, treptat, i-am dat viata, asta este rasplata mea. Mi-am atins scopul.

Publicat în Ego. Etichete: . 4 Comments »

Episodul 5 : Traieste, Trecutul traieste !

– Ce i-as zice daca m-as intalni din nou cu ea ? Ce ar iesi din tipare, Cristi ? De ce trebuie sa fie asa de greu ? De ce am impresia ca nu voi putea merge sa sii spun ce simt pentru ea ? De ce nu imi pot omora curiozitatea astea usturatoare ? De ce gustul buzelor sale se lasa asteptat ? De ce trebuie sa fie asa de greu ? Sa-mi fie oare frica de un raspuns negativ ?
– E foarte posibil, nu vrei sa risti.
– Cred ca da. Daca m-ar refuza, nu m-as mai putea suporta. Si totusi daca o fi sa ma mai intalnesc cu ea, sa-i spun ca e frumoasa ? Nu, nu, nu !
– Vrei sa spui ca nu e ? Cred ca ca am ajuns cu totii la concluzia ca e ! Nu te razgandi acum.
– Adica… da… da… e frumoasa, e extraordinara in orice fel, dar nu ii pot spune pur si simplu, ar fi banal, nu ? Nu-i spui lunii ca e mareata, nu ?
– Dar asta nu te opreste sa o admiri in fiecare noapte senina.
– Sa ii cumpar o prapadita de floare ? Nu, nu, nu !. Ar fi prea banal, ar fi ca si cum ai duce lumina la Soare. Nu stiu, parca sunt… intotdeauna mi-am zis „bai Mercule, daca esti prost, stai acasa”, dar eu vreau sa ies din casa, eu vreau sa vad lumea, iar ea sa-mi tina companie, eu vreau sa o intalnesc din nou ! Eu vreau !
– Atunci nu mai fi prost. Chestiile astea vin de la sine.
– Da, sigur, vin de la sine de la cineva care e romantic sau, stiu eu, e nascut pentru asa ceva. De ce trebuie sa fie asa de greu ?
– Prostii ! Toti suntem romantici cand iubim, toti ne-am nascut ca intr-o zi sa ne indragostim, sa suferim si apoi sa cautam sa ne indragostim din nou. Toti suntem niste adolescenti cand e vorba de a iubi. Cu totii avem emotii la prima intalnire, nu conteaza ca se intampla la 15 ani ori la 50.
– Prostii ! Cu cat inaintezi in varsta cu atat esti mai sigur pe tine, cu atat sacul intelepciunii se ingreuneaza.
– Prostii spui tu ! Cristi deja se inrosise la fata, venele i se „imflamasera” parca dornice sa transporte repede ceva important cu cat mai repede cu atat mai bine. Da, incearcau sa trimita sange oxigenat la creier, un creier acum iritat de prostiile pe care le prezenta prostul asta.
– Ok, ok, hai sa ne calmam…
– Sunt perfect calm ! Asculta-ma ! De undeva pe fata-i rasari un zambet si sclipirea din ochi ma induiosa. Daca simti ceva pentru tipa asta, toate vor veni de la sine, am incredere in tine ca o vei impresiona de nici Papa nu va va mai desparti.

– CE FACI MERCULE ?
– Pai hai sa vedem, am o sticla in mana si un pahar gol pe masa, voi turna continutul sticlei in pahar si-l voi bea, asa cum le-am baut pe precendetele. Mersi de intrebare. Tu ?
– Tu, tu, tu esti nebun ?! Vorbesc la modul cel mai serios, tu esti nebun ?! Te-ai schimbat radical, nu te mai recunosc, Mercule. Serios. Te-am asteptat la cafea, dar tu…
– Mai tii minte discutia de acum vreo doi ani cand ai zis ca nici Papa nu ne va desparti ?
– Ce discutie ? Cand ? Despre ce tot bolborosesti acolo ?
– Mai tii minte cand…
– A, atunci cu Maria… da, mai tin minte.
– Cu Moartea cum ramane ? De Ea nu ai zis nimic…
– Cine si-ar fi imaginat ca…
– Imi e dor de ea, prietene. Din nou i-am spus asa si cred ca imi voi face un obicei din asta, e tot ce mi-a ramas.
– Te cred, prietene, te cred. Si isi lasa capul in pamant ca si cum nu ar vrea sa imi intalneasca privirea. Culmea e ca si eu cred ca daca ma privea in ochi imi intorceam privirea spre altceva, amintirile ar fi fost prea vivide, prea crunt ar fi sa simt din nou. Dar le simteam, o agonie ma invaluia in ale ei carlige ruginite si ma ridicau la inaltime si era, zic eu, foarte normal. Imi doream sa fie asa, imi doream sa stiu ca ea a insemnat ceva, iar tot ce simt acum compenseaza cu valoarea ei. Pierdusem singurul lucru care ma iubea cu adevarat, pierdusem sansa sigura la fericire. Acum… cred ca acea sansa, acel drept pe care-l avem cu totii s-a pierdut pe drum, un drum viu ce dupa ce mi-a simtit pasii s-a ofilit si de readus la viata, nu prea cred ca se poate. Cum ma trezeam dimineata, cum o trezeam strangand-o usor in brate, sarutandu-i obrajii, cantandu-i, spunandu-i cat de recunoscutor sunt, tarandu-mi mana pe sanul ei, pe abdomen, apoi, intr-un final, ajungandu-i intre picioare. Era atat de cald si era nevoie de doar doar cateva mangaieri a o face sa-mi zambeasca. Si asta era suficient si pentru mine. Imi era suficienta imaginea vie a unei guri ce-si trimite colturile la plimbare lasandu-i neprotejati, dintii perfecti. Zambea, era fericita, eu, nu altceva sau altcineva o facea fericita ci eu !
Ce poate fi mai linistitor decat gandul ca cineva e fericit din cauza ta ? Ce ? Iar acum simt efectul secundar, imi e dor de cineva careia sa-i fie dor de mine, imi e dor de cineva care la orice ora sa fie dispusa sa ma tina in brate ori in cuvinte din esenta de optimism.
Cu toate astea de multe ori m-am gandit oare imi e dor de Maria sau de ce reprezenta ea ? O fi asa, iar acum doar obisnuinta ma chinuie ? E posibil, nu neg acest lucru, cert e ca sunt dependent de ea, asa cum un drogat nu poate renunta la heroina, asa nu pot renunta eu la ea. Nu conteaza ce drog e, conteaza rezultatul, asa-i ? Nu ar fi contat ca era Maria sau altcineva, ar fi contat ce reprezenta si ce simteam pentru ea, asa-i ? De ce atat de multe intrebari si atat de putine raspunsuri ?
Dar gata cu visele, trebuie sa aflu de ce victima avea o poza cu Maria. Trebuie sa aflu mai multe despre aceasta persoana. De la ce manca la micul dejun, cat purta la pantof, la oricare ar fi fost relatia cu Maria. „Hai sa ne gandim ca in acest oras scarbos a rasarit un criminal in serie ce acum isi construieste cariera.” Dumnezeule ! Trebuie sa ajung la medicul legist cat mai repede.

Sunt la morga, nici nu mai stiu ce scuza i-am dat lui Cristi, nici nu stiu cum am ajuns aici, cert e ca sunt in fata unei usi infricosatoare. De fapt nu usa e infricosatoare ci doar ce se afla pe partea cealalta. O usa, o usa sta intre mine si acele cadavre. Urasc cadavrele ! Le urasc tacerea, le urasc ochii intredeschisi, le urasc… Deodata usa se deschise, iar pe partea cealalta nu era nimeni, niciun suflet ratacit de parca aceasta deschizatura spre iad s-ar fi deschis singura. Am pasit usor si precaut intr-o camera alba unde nu era nimeni, cum e posibil ? Un miros greu ma acompania, iar linistea nelinistitoare era si ea prezenta. Am mai facut cativa pasi cand la un moment dat am auzit ceva. Nu erau pasi, nu erau soapte, nu erau… de as putea sa imi ignor bataile inimii care deja o luasera razna poate ca atunci as putea identifica sunetul. Nu erau pasi, nu erau… cineva se ineca, cineva, undeva se sufoca ! Dumnezeule ! Dar unde ? Unde ? Am mai facut cativa pasi si m-am uitat atent in jur cand de nicaieri o pesoana dezbracata complet, alba la fata, cu ochii vrand sa-i fuga din orbite, ma prinde de camasa. Ma strange de camasa si incearca sa imi spuna ceva. Incerca sa imi spuna ceva important, atat de important incat nu se obosea sa gaseasca o modalitate sa respire, nu, ce vroia sa-mi spuna era mai important decat viata ei. Apoi o a treia mana imi atinse umarul…
– Baiete !
– Ce… ce… ce s-a intamplat ?
– Esti palid, parca ai vazut o fantoma, esti bine ?
– Da… da sunt. Doctore, te deranjez cu o singura intrebare…
– Te ascult.
– E posibil ca vanataile provocate de o funie sa ascunda urme de strangulare ?
– Hm… e posibil, dar… stai putin, de unde ti-a venit ideea asta ? E cumva vorba de Maria ?
– Da, doctore, e posibil sa va fi inselat ? Dumnezeule, spune ca „nu”, spune-mi ca sunt nebun si ca sentimentele mi-au umbrit judecata.
– Cu totii putem gresi, Mercule, suntem oameni, a gresi ne sta in caracter, dar in cazul asta e putin probabil. Totusi baiete, de ce nu o lasi sa plece ? De ce nu vei accepta ce s-a intamplat ? Continua-ti viata ca esti tinar, fete mai sunt pe…
– Multumesc doctore. O zi buna !
Am lasat-o sa plece mos nebun, am lasat-o, dar ce sa ii fac daca ea ma bantuie ? Asa imi trebuie daca m-am ascuns in loc sa rezolv tot ce e de rezolvat. Asa imi trebuie daca in loc sa gasesc solutii rationale am incercat sa mi le scot din minte. Dar cine ma poate condamna ? Cine are curajul sa infrunte asa ceva ? M-am ascuns, m-am straduit atat de mult sa uit incat acum imi dau seama ca o bucata din viata mea s-a pierdut. Lasule ! Am pocnit din degete si mi-am zis ca trebuie sa ma trezesc, lucruri mai urgente asteapta rezolvare. Trebuie sa ii spun lui Cristi despre teoria mea, sunt confuz, trebuie sa ma ajute sa inteleg daca cele doua crime au legatura. Si daca intr-un final… dar cum ramane cu acea poza ? Poate ca ar trebui momentan sa iau cazul in brate si sa-l car singur ca atunci ca voi pica, nu vor mai exista si alte victime. Da, e mai bine sa nu-l implic pe Cristi in asta.
Trebuie sa beau ceva. Oricum mirosul de morga si ce se afla sub cearceafurile alea de un alb imaculat nu prea m-au incurajat sa vreau sa si mananc ceva. Sa nu mai vorbesc de intalnirea cu… cu… chestia aia. Saraca creatura, i se citea durerea in ochii negriciosi. Fata-i era alba, iar pe obrajii de culoarea portelanului erau canale pe unde se pare ca odata curgeau lacrimi. Acum izvorul murise. Mainile, Dumnezeule, mainile ii tremurau, dar neasteptat de puternice, venele-i conduceau un lichid de culoare inchisa, unghiile ii erau crapate si negre. Ce scarbos si haios, nu e posibil sa fi vazut ce am vazut. Sunt nebunii ! Halucinatii din cauza, din cauza… a…
Si totusi ce incerca sa imi spuna in acele cateva secunde ? A spus cumva „nu imi pare rau” ? Asta incerca sa imi spuna ? Nu, nu cred. De ce mi-ar spune asa ceva ? Mercule, ce se intampla cu tine ? Dar daca a spus ? De ce mie ?

Publicat în Adevarul e un lux. Etichete: , , , . 3 Comments »

Daca esti proasta, stai acasa !

Cum ramane cu timpul pierdut, cum ramane cu tine, dar cu prezentul ce a trecut ?
Cum ramane cu gunoiul scormonit de un caine naiv, dar cu orele de sex pasiv ?
Cum ramane cu scarba din stomac sau voma din toaleta, dar cu chestia asta ce se considera fata ?
Cum ramane cu ideile de copil retardat, cum ramane cu tine, dar cu teribilismul pe care l-ai injectat ?

Draga Jurnal iata la ce s-a gandit acest „in devenire misogin” dupa ce s-a uitat putin in jur. Nu exista fete frumoase (sau prea putine, te iubesc Megan Fox, biciuieste-ma te rog mai tare!), exista doar fete ce se cred frumoase. Iar bunica lor senila le-a spus ca daca sunt frumoase vor avea tot ce isi doresc. Daca nu se intampla asta inseamna ca baietii sunt niste porci nicidecum ca poate, poate ele ar fi de vina. Celulita-i in floare, sanii in congelatoare, dar ele se cred extraordinare. De ce mi-e greata ? Pentru ca mi-am adus aminte ca de cele mai multe ori nu fac mofturi acele fete pentru care ai ucide doar sa iti zambeasca sau pentru a o mai poti intalni, nu draga Jurnal, ci alea care ar trebui sa inceapa un antrenament la sala acum si sa termine peste 3 ani, sa ia un pumn de pastile de calmante inainte sa inceapa o conversatie si de ce nu, sa mai citeasca cate o carte de bucate, de bune maniere si de „ce proasta esti”.

Off-topic : ce ati fi in stare sa faceti pentru domnisoara din poza ?

Publicat în Ego. Etichete: , , . 12 Comments »

Episodul 1 : Trecutul e doar un prezent expirat

Ce e realitatea ? Ii poate gasi cineva o definitie exacta si daca e asa, acea definitie se aplica fiecarui individ ? Rau, bine, realitate, fantezie, ce sunt toate astea, cum pot fi ele identificate ? Cine suntem noi sa decidem ce tine de normalitate si ce nu, ce e incatusat in nebunie si ce nu ?

De nu erai tu poate ca la sfarsitul acestei zile si celeilalte si celeilalte, timp de multa vreme, poate ca as fi dormit linistit. Toate imaginile astea obositoare as vrea sa plece, sa ma lase in pace, sa uite sa ma mai inece cu venin. Infatisand un androgin sau poate chiar o femeie, o silueta supla intr-un colt intunecat, o creatura ce geme in durere, ce saliveaza sange si tremura in frigul socului post-traumatic cred ca se indentifica cu persoana ta, cel putin creierul asta incearca sa imi transmita.
Te uiti toata ziua la poze, pipai dorinte seci, in amintiri placute tu petreci, dar draga mea nu stii ca a ta canalizarea e infundata cu fantezie, iar instalatorul nu e de gasit ? Si totusi e o fantezie si totusi… De as putea sa te ajut, de as stii cum, de as putea sa iti alin durerea, crede-ma mi-as dori sa fac asta, iti jur ! Odata tu salvata, eu voi fi salvat, odata tu ce iti vei da seama ca norii nu sunt solizi si nu poti pluti dupa bunul plac, eu voi putea dormi linistit. In momentul acesta nu este nimic mai important pe lumea asta decat salvarea ta si asigurarea zonei.

– Esti sigur ca vrei sa faci asta, si ma privi cu o oarecare compasiune in ochi, compasiune careia daca nu venea din partea sa, ii raspundeam cu violenta.
– De cat timp ne cunoastem ? 8… 9 ani ?
– Cred ca sunt 10 amice, spuse el mandru, iar acum compasiunea din ochi i se transformase intr-o licarire, poate ca inainte de asta nu fusese chiar compasiune, poate ca am exagerat putin.
– Asa. In 10 ani la cate cazuri am lucrat impreuna ?
– Multe, prea multe zic eu.
– Si atunci, care e problema ?
– Ok, am inteles ideea. Te descurci, dar daca vreodata simti ca nu mai poti face fata, te poti retrage si nimeni nu te va acuza de nimic, ai inteles ? Nimeni ! A spus un „nimeni” accentuat incat si acea minora violata de un grup de cinci, s-ar fi ridicat in picioare si ar fi infruntat lumea din nou fara a se mai uita in spate.
– S-a facut. Nimeni. Dar al meu „nimeni” nu a fost chiar atat de increzator, ba mai degraba ingrijorator.

Iata-ma din nou in fata unui caz important. O sansa pentru a face dreptate la un nivel la care putini dintre oameni au acces. Ce griji sa imi fac, era un tipic caz de omucidere. Suspect necunoscut intra prin efractie in casa unei tinere asistente medicale surprinzand-o in timp ce aceasta dormea. A legat-o la maini si picioare, a violat-o si apoi a strangulat-o pana si-a dat ultima rasuflare. Gelozie ? Probabil. E o luma dura, unde fiecare lupta pentru partea lui. Tot ce trebuie sa fac acum este sa ma concentrez asupra detaliilor. Pot face asta, nu ? Da, o pot face si voi demonstra lumii ca totul este in regula. Voi demonstra lumii ? Hm… de cand dracu trebuie sa demonstrez eu ceva lumii ? Imi voi demonstra MIE ca totul e in regula. Da, mie si doar mie imi voi demonstra !

Iata-ma din nou plimbandu-ma pe aceste coridoare simple, iar  simplitatea lor infricosatoare parca ar incerca sa prevesteasca ceva rau. Ca si cand mergi pe o targa pe un coridor alb si in jurul tau sunt multi oameni agitati, intr-un final ajungi intr-o camera alba cu multe aparate, iar acei oameni agitati acum au masti, atunci stii ca ceva grav s-a intamplat sau se va intampla. Asa sunt si aceste coridoare, odata ce ai ajuns pe ele stii foarte bine ca ceva grav s-a intamplat sau se va intampla. Ma intreb, daca un politist se simte asa, oare cum se simt suspectii ?

– Ah… aici erai. Am dosarul cazului tau. Victima in varsta de 25 de ani, asistenta la spitalul municipal, necasatorita…
– Am citit si eu dosarul, i-am raspuns apasandu-mi ochii ca si cum as spera, in zadar totusi, ca pofta asta de somn sa treaca odata.
– Cam morocanos in dimineata asta, si ma batuse pe umar crezand ca acest impuls ma va trezi. Vrem acelasi lucru, ca pe vremuri, pacat totusi ca doar eu stiu ca nu va trece asa de usor.
– Am insomnii.
– Ooo… nu ti-ai facut somnul de frumusete ?
– Haha ! Ai ghicit. Eu merg pe partea asta, ne auzim mai tarziu.
– Ne auzim. Aaaa, inca ceva… a fost vazuta cu o zi inainte de crima cu un tanar ce poate fi identificat de martor.
– Ce martor ?
– Avem un martor. Se pare ca vecina de vizavi i-a vazut impreuna. Mercule… poate fi cel pe care il cautam, stii cat de bine ar fi pentru moralul tau, nu ?
– “Poate fi cel pe care il cautam” ce simplu ar fi. Ce moral ? Mai am asa ceva ? Daca, din greaseala cuiva, a mai ramas un pic de moral, se afla undeva bine ascuns.
– Hei ! Momentan e tot ce avem. Iar aici drumurile noastre s-au despartit.
Vazandu-l in capatul celuilalt coridor, in fata biroului sau, am strigat spre el :
– Auzi…
– Da ?
– Martorul e in sala de interogatoriu ?
– Te asteapta de aproape o ora.

Va urma…