Frumoasa si bestia domesticita

Visul

Le simt calde si agresive, simt cum imi inec papilele gustative cu saliva cuiva, de aceea sunt constient ca lupul din mine intotdeauna va dori oaia din ea. Sa fiu eu intunericul ce-i inghite limba, iar ea umbra vie de sub cariatidele de piatra ? Sa fiu eu bestia personificata de sub inutilitate adunata, alungata si silita, prin intermediul ei, sa imbratiseze gustul de imaturitate ? Sa fiu eu lupul deghizat in berbecul dominant, iar ea supremul tranchilizant ? Sa fie ea cea care mi-a furat logica si sensul vietii, dar mi-a dat o alternativa si prospetimea diminetii ? Sa fie ea scopul meu de neatins atunci cand se credea singura pe lume, dar cum sa fie asta adevarat cand ea reprezinta singurul regat unde frumusetea si bunatatea reusesc sa se adune ?

Frumoasa

Atatea intrebari si nici un raspuns, atatea dileme si adevarul se incapataneaza sa traiasca ascuns. Cum schimbi ceva nativ, cum schimbi ceva ce nu poti schimba chiar daca vrei sa o faci pentru acel cineva care imperfect nu te-ar accepta ? Blana si colti insangerati, gheare si un apetit supraomenesc, in apa tulbure apare cineva, dar cine sunt eu si pentru ce pacate primodiale trebuie sa platesc ? Balconul de deasupra mea ii ascunde batista parfumata, ii imprastie parfumul de piele prospat imbaiata si imi aduce aminte ca lupul din mine intotdeauna va visa la oaia din ea. Sarutul ei elibera ciuma, iar sanii inveninati se inroseau cand erau eliberati, erau nepretuiti si disperati dupa mangaiat si privit si totodata ultima imagine inainte de teribilul sfarsit. Atinsa de adolescenta de curand, se lupta printre dorinte si plansete, dar nu stia cum sa ceara, nu stia cum sa-si foloseasca trupul sa scoata barbatul din aceasta fiara. Sunt odios, sunt respingator, sunt tot ce cineva nu si-ar dori, dar intr-un moment urmator, inainte sa-mi termin gandul o lumina ma invalui…

Bestia domesticita

E frig. E atat de frig. Luna nu mai clipeste, iar intunericul nu ma mai doreste, zorii acum ma cheama, iar sentimentele isi scot vesmantul de teama. Picaturi albe cad greu din cauza ghetii prevestind inceputul diminetii, iar eu nu ma mai recunosc. Am mainile albe si catifelate, o fata inocenta si un trup ce se incadreaza in normalitate si decenta, dar trebuie sa recunosc ca nu e ceea ce imi doream. Sunt banal, sunt simplu in orice fel, deloc sofisticat ori complicat, sunt doar un simplu animal, sunt ceva… ceva uman. Uitandu-ma in spate am crezut ca nimeni nu merita un astfel de chin, dar timpul a facut sa devin ceea ce vroia ea sa devin incat am uitat de tot ce e cu adevarat rau sau bine, am uitat de lupul din mine si obsesia care acum ma surprinde. De ce mi-as fi dorit sa fac parte din majoritate ? De ce am visat la o viata de simplitate ?

Trezirea

Natura murea, vantul ma rascolea si timpul infrunta realitatea, noptea palea, bruma se forma si ea vorbea. Era la cativa pasi de mine, ma privea curioasa, ca toate lucrurile pe care nu le intelegeam, era frumoasa si ma arunca intr-o alta copilaroasa transa. Cu inima-mi intre dinti m-am apropiat, am privit, am adulmecat parfumul vag cel emana trupul nemiscat si slab si m-am cutremurat. Diletant in arta vietii am fost si se pare ca diletant voi ramane atat timp cat voi cauta afectiune in orice fiinta pana si intr-o perfecta statuie. Stranie senzatie te incearca atunci cand entitatea ce-ti tulbura visele in fiecare dimineata se dovedeste a fi doar o cariatida lipsita de viata. Cum e posibil ? Sa ma insele ratiunea ori privirea ? Dezamagit si rapus de minciuna m-am ratacit in furtuna, dar nu-mi pasa caci din nou intunericul ma conduce pe alt drum pana la alta viata. O alta viata, un alt trup, dar nu voi uita… nu voi uita ca lupul din mine intotdeauna va dori oaia din ea…

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 10 Comments »

Capcana inocentei

Se rugau in nestire si visau sub a mea privire, dar dorinta crestea asa cum cancerul creste in celule asa cum era gandul ca voi avea zile destule. Vroiam sa am potiunea pentru acest blestem, sa le leg intr-o legatura de sange, sa vina la mine fara sa le chem, sa stiu ca nu se vor teme si ca nu se vor mai ascunde in dorinte lesbiene.
Dupa munti de umbre ce se topesc la prima raza de soare, langa un lac ce asteapta ceata sa coboare, pe o stanca ce rasare din orasul mormintelor se puteau deslusi marginea zidurilor. Era lacasul lor etern.

Sub arcade reci zeci de fecioare straine de intaia atingere ignorau ploaia ce porni lasandu-le zemoase si umede in fata unei statui continuand loiale sa murmure. Noptiile au trecut, zori au crescut, dar vizitele mele nu au fost fara rezultat caci in decurs de o luna fiecare fosta fecioara cazuse in pacat. Inocenta lor era afrodisiac pentru mine, ce le lipsea in experienta compensau in pasiune uitand de statuia la care se rugau, uitand de ce singure locuiau si erau fericite cu asta.
Un copil avea sa se nasca si sa creasca dupa chipul si aseamanarea mea, dar acest inceput de viata avea sa fie sfarsitul altora caci afland de aceasta blasfemie cel care era intruchipat de statuie a aruncat un blestem asupra lor. Nimeni nu e nevinovat. Nimeni ! Asa ca in zorii acelei zile s-au aruncat in prapastie rand pe rand pana cand pamantul nu a mai fost pamant ci un covor gros de cadavre. De atata culoare lacul se inrosise incat si ceata se temea sa mai coboare. Natura se transformase, soarele picase si eu dupa el. Intr-un abis de agonie, hranit de nebunie in oase ranindu-mi genunchii am contemplat la a mea pedeapsa.

Vantul uscat soptea blesteme doar pentru unele urechi. Orasul mormintelor isi cheama locuitorii. Nu vei mai fi singur, nu vei mai muri, nu vei mai dormi niciodata, nu te vei mai trezi niciodata, vei fi aici pentru totdeauna. Bine ai venit ! Cadavrele incepeau sa se descompuna, dar aerul confuz nu putea sa-mi spuna ca o boala ma va intemnita incat nici sa ma sinucid nu voi mai putea. De zile destule respir cu greu sub plumburii nori, intr-un pat din pene de ciori, penele celor care trupul meu acum le hraneste in ceata ce din nou indrazneste sa coboare. Pe o stanca ce rasare din orasul mormintelor se puteau deslusi marginea zidurilor si… vocea lor. La suprafata pareau a se scalda in inocenta, dar mintea unui barbat nu putea sa-si dea seama ca dedesuptul le era mancat de rau din cea mai pura esenta. Nimeni nu e nevinovat. Nimeni !

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 2 Comments »

Cineva s-a urcat pe scena

Cineva s-a urcat pe scena, imi pare cunoscut, dar acum muzica incepe, iar ceva ma inmormanteaza in absolut. Inima-mi refuza sa mai bata, pleoapele sa se mai zbata, sangele-mi incearca sa scape din vene si se pare ca si iadul incearca sa ma cheme. Si cum auzeam o dementiala vioara, si cum stateam ingropat in versuri si ganduri, inmormantat printre muzica si randuri, fiecare firisor de par s-a trezit cautandu-si calea spre cer, acel cer ce sta sa cada, bucurandu-se din nou sa ne vada.

Noi auzim si intelegem ca vrea sa plangem, dar sa nu scapam de aceasta durere pe care vrem sa o imbratisam, sa o cantam si intr-un final fericit, sa uitam de noi. Ii ai aprecierea, ii ai respectul, ii ai trairile si toata lumea. Ti-a gasit slabiciunea, ti-o trateaza apoi te tortureaza din nou. Ii ai… iti are viata in maini pentru ca asa doreste si tu esti hotarat sa te schimbi in urmatorul cuvant pe care-l rosteste. Coloana-mi urla durere, ochii mi se usuca,, mintea-mi aluneca obosita pe aceasta cale grabita, gura-mi este pe moarte, dar nu-mi pasa caci nu voi astepta alta sansa. Acum este momentul meu, eu sa devin ei, iar ei sa devina eu, sa ma ridic in zbor, iar cand momentul va veni, odata cu muzica lor, eu, in liniste, sa mor.

La un moment dat muzica se opreste si ma intreb ce s-a intamplat ? Si totusi ce s-a intamplat ? Ce am facut in ultimele 70 de minute si mai ales, de ce imi doresc sa zambesc, iar cascade isi croiesc drumul pe frunte ?
Apoi printr-o minune, incet, incet imi aduc aminte, fiecare firisor de par s-a trezit cautandu-si calea sp… sa o imbratisam, sa o cantam… odata cu muzica lor, eu, in liniste, sa mor…

Cata tristete si durere, ce baie insangerata, presarata cu petale de placere !

Galerie foto aici.

Acest post este înscris în concursul „Blogger la concert” organizat de InConcert.ro şi Bettershop. Scrie şi tu despre cel mai tare concert la care ai fost!

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , . 2 Comments »

Episodul 3 : Calmul dinaintea furtunii

Sub un cer rosu plutesc. Ma regasesc in fiecare molecula, ma inec in apa si spuma, spuma de sampanie. E lumina, e intuneric, e cald, dar in acelasi timp frig, ard in flacari de confuzie apoi ma sting. Sunt in varful unui zgarie-nori si ma intind spre cer…
– Hei trezeste-te !
– Ce ? Ce… s-a… ce s-a intamplat ?
– Dumnezeule, miroase a distilerie aici. Iarasi te-ai imbatat ?
– Hai ma Cristi, hai ma… de ce te uiti asa ? Vezi ca iti creste tensiune si nu vrem asta, nu ?
– Te-am sunat toata seara si dimineata ca intr-un final sa te gasesc aici dormind ? Mahmur ?
– A…
– Poate plimbarea iti va face bine.
– Unde mergem ? Doamne ce greu imi e sa tin ochii deschisi si… au… ce ma doare capul.
– Mergem la locul crimei. Hai, iti iei o cafea dubla pe drum si iti va trece.

S-a intamplat acum 2 ani, 5 luni si 4 zile. Pe globul meu de depresie a aparut un defect, o crapatura, o fisura pe unde Cristi si-a bagat mana si m-a apucat de guler, mi-a dat doua palme si m-a trezit la realitate.
– Trebuie sa vii la petrecere, mi-a spus.
– Stii ca nu am chef si mai ales ca acum am o gramada de lucru. Ce patetic minteam, nu puteam. In fata lui eram ca o caprioara in fata unei haite de lupi infometati. Era ceva ce ma determina sa ii spun tot timpul adevarul, iar cand se intampla altcumva, isi dadea seama chiar daca nu imi spunea. Prostu’ de mine.
– Niciodata nu ai chef. Lucru ? Da-l dracu, mai trebuie sa iesi si tu. Hai ! Deseara la 8 vin dupa tine.
– Cristi chiar nu intelegi ca…
Nu intelegea ca nu aveam chef de nici o fața noua, nu aveam chef sa stau si sa ascult tot felul de oameni care ma plictisesc si din politete sa le zambesc. Nu stiu si probabil ca nu voi stii niciodata cum de am inghitit atata politete falsa, cum de stomacul meu indura atatea. In fine, nu voi merge la petrecerea aia stupida si gata. Va veni Cristi, ne vom certa, el va pleca suparat, nu vom vorbi cateva zile si iata asa imi pierd singurul prieten. Ironic e ca singura persoana care ma intelege, cel putin la suprafata, singura persoana care sta si imi asculta toate porcariile, singura persoana care ma critica sincer, eu o omor. Cat de crud poate fi asta ? Gandind asa cum de mai pot sa ma privesc in oglinda ? Cum de am lasat acest gand sa scape din groapa aceea neagra, mai neagra decat infernul lui Dante ? Merit sa fiu impuscat, spanzurat si omorat cu pietre sub privirile a o mie de oameni. Mi-am luat telefonul, m-am uitat in agenda, erau doar vreo zece numere, A… B… C… Cristi.
– Alo ?
– Salut Mercule ! Ce faci ? Nerabdator ?
– Salut prietene, am indraznit sa ii spun „prietene” cred ca de vreo 3 ori in viata mea, dar de data asta chiar simteam nevoia sa o spun. Simteam nevoia ca trebuie sa auda ca imi e prieten si tot ce implica o prietenie, noi avem. Vroiam sa te anunt ca vin si eu, si am ras ironic. De ce ai acceptat ? De ce ai acceptat ? De ce ai acceptat ?
– Cum adica ? Stai ca nu te urmaresc. Cum adica vii si tu ? Foarte surprins ma mai intreaba odata, cum adica ?
– Pai ultima data cand am vorbit chiar credeai ca m-ai convins ?
– Nu. Stiam ca va fi nevoie sa vin cu o ora inainte la tine. Hai mah, ce dracu ? Chiar crezi ca nu te cunosc ? Chiar daca esti un psihopat depresiv, inecat cu sangele muncii, te cunosc.
– Sigur.
– Ce ?
Nimic, nimic. Lasa-ma acum ca ma plictisesti. Ne vedem.
– Amuzant ca de obicei. Ok. Salut
Si am inchis.
Pot sa iubesti pe cineva un an intreg si o zi sa-ti fie indiferenta, din diferite motive, ca esti obosit, bolnav etc, ea tot iti va spune ca nu o iubesti. Va uita de celelalte 364 zile, va uita. O greseala. Poti sa treci de o mie de ori strada si odata… La dracu, era o idee proasta. Cert e ca am evitat sa ies de atatea ori si a fost ok, acum m-am lasat prada curiozitatii si iata ce s-a intamplat.
Iata-ne la petrecere. Iata-ma cu o sticla de bere in mana privind in gol. La un moment dat mi-am adus aminte ca mai trebuie sa si clipesc, nu doar sa gandesc, iar cand imaginea s-a mai limpezit am vazut-o pe ea. Era o fata oarecare. Imaginea se mai limpezeste si imi dau seama ca de fapt e draguta tipa. Micuta, bruneta, buze apetisante, ochi pantrunzatori. Imaginea s-a limpezit. Ce vad e totuna cu realitatea. E superba, e mirifica, extraordinara in orice fel. Doamne, e capodopera ta. Felicitari !

De as avea puterea sa ma duc la ea. De as avea puterea sa o fac sa se uite la mine si sa vada pe cineva pe care sa placa.
– Hei ce faci ?
– Uite, ma bucur de bere.
– Fain. Nu te bucuri ca te-am convins sa vii ?
– Ba da, sarcastic ca intotdeauna. Auzi…
– Destul de bine. Ce e Mercule ?
– Cine e tipa aceea ?
– Care ? Tipa in alb ?
– Daaaaaa !
– Maria. O stiu doar asa. Am apucat sa vorbesc cu ea de cateva ori. Tipa e foarte inteligenta, eleganta precum vezi, atragatoare precum vezi. Go for it !
– Eu ? Nu mah. Fugi de aici. Cred ca m-am inrosit. Nu pentru ca mi-e era rusine sa vorbesc cu cineva. Doar ca stiam ca nu imi voi dori doar sa vorbesc cu ea. Iar atunci imi va descoperi rusinea. Nu. Nu pot face asta.
Din negura, o fata palida rupe tacerea, am atins-o. Instinctiv as fi vrut sa ii pun mana pe fund, dar m-ar fi lovit sau pe umar, dar ar fi fost prea banal.
Punandu-i mana undeva intre umar si fund, mai aproape de umar, am salutat-o.
– Buna.
– Buna, si mi-a zambit. Doamne de ce a facut asta ? Nu mai stiu ce sa zic, cuvintele m-au parasit. Toate replicile repetate pe parcursul acelor zece metri acum sunt doar o amintire stearsa.
– Te-am vazut… eu eram acolo… Cristi mi-a zis…
– Cristi ? Il stii pe Cristi ? Fata i se lumina si isi deschise usor gura incercand sa apuce paiul. Nu cred ca am vazut vreo imagine mai excitanta decat aceea.
– Cred ca da. Suntem colegi de ceva vreme.
– Oooo ati auzit fetelor ? Avem doi politisti printre noi. Suntem in siguranta, dar vrem noi asta ? De ce a spus asta ? Nu eram destul de stresat simtandu-i privirea, masurandu-ma, acum sunt inca trei priviri curioase care ma urmaresc neobosit.
– Poate ca nu fost o idee prea buna.
– Nu, nu, mai stai. Glumim si noi, stii cum sunt fetele…
– De fapt, nu prea stiu. Mercule, nu mai fa pe retardatul, vorbeste cum trebuie, incearca sa nu te mai uiti in alte parti. Ochii ei, ochii ei, acolo trebuie sa te uiti. Poarta-te asa cum nu esti. Lumea nu trebuie sa stie.

– Mergem Mercule ? Buna fetelor.
– Ce ? Cum sa plecam ? L-am luat deoparte si i-am explicat: mai lasa-ma cateva ore, te rog.
– E tarziu, e deja 4 dimineata. Maine stii foarte bine ca trebuie sa fim la sectie, iar capitanul nu ne va mai scuti de data asta.
– Il vom suna sa-i spunem ca suntem bolnavi.
– Amandoi ?
– A… da ! Am mancat ceva stricat impreuna, stiu eu…
– Stii pe dracu. Vad ca ti-a prins bine iesirea asta. Cat ai baut ?
– Nu sunt beat, drept ce ma iei ? Vreau sa mai stau cu Maria.
– Ahaaaa, acum nu mai e acea tipa misterioasa dupa care salivai, acum e Maria.
– Misterioasa inca imi e, iar de salivat, nu m-am oprit, doar ca am mai aflat cate ceva despre ea.
– Pervers senil ce esti ! Eu plec, te descurci ?

– Domnule politist ! Se poate sa ma duci acasa ? M-as simti mult mai in siguranta langa cineva care are catuse in permanenta la el.
– Sunt inafara serviciului, nu am catusele la mine.
– Dar acasa, si zambi imaculat, acasa ai ?
M-am blocat. Deja mi-o imaginam legata cu catusele de patul meu plictisitor, rupandu-i hainele, iar cu varful pistolul atingand-o. Incepand de la gat, continuand pe umarul stang, pe san, pe abdomenul perfect. Ea zbatandu-se in dorinta, iar eu iubind-o (deja) cum nu a facut-o vreo alta fiinta.
– As vrea sa te duc acasa, dar am venit cu prietenul meu, iar masina…
– Nu-i nici o problema, stau la vreo zece minute distanta.

Iata-ne mergand pe strazile astea pavate cu umbre, ea cu sandalele in mana, eu urmarindu-i fiecare gest, ea fredonand…
– Hai sa ne oprim pe banca asta, vrei ?
– Ok. Atunci m-a luat in brate si m-a pupat pe obrazul drept, iar apoi s-a ridicat.
… fredonand un cantec vesel, iar eu… simtindu-ma in al noulea cer. Un oras in care gunoaiele au maini si picioare, minte si vointa sa te ingenuncheze in miez de noapte. Mi-e scarba. Niste gandaci, niste canalii ce nu merita sa traiasca, dar nu stiu prin ce greseala au ajuns sa traiasca mai bine decat multi dintre noi.
Rotindu-si sandalele pe degete, privind spre cerul senin, cantand… era perfecta.

– Uite acolo sta doamna Popescu. Stii tu… cea care poate identifica suspectul principal. Am trimis pe cineva pentru portret.
– E o pista moarta.
– Ce ? Il poate identifica pe tip, ce tot vorbesti acolo ?
– Cate degete am ridicate ?
– Trei dragule, dar ce intrebare e asta ?
– Face parte din procedura, doamna.

– Si nu erau 3 degete ?
– Iti dai seama ca nu. E mai chioara decat bufnita in plina zi.
– Fain si acum imi spui ? A, dar am uitat, erai prea ocupat sa te imbeti. Ti-am spus daca vreodata simti ca…
– Nu mai pot face…
– Nu mai poti face fata…
– Bla bla… ti-am spus ca sunt ok, ce ar putea sa mearga prost ?
– Bine, nu te cred, dar hai sa intram.

Ideea de a fi…

Deseara vom muri cu ochii deschisi. Ne vom lua ramas bun de la romanticii tristi, de la toti si toate, de la vocile apasate din vis ce, din fericire, se vor asfixia intr-un cufar inchis. Mi-a spus cineva ca nu omul merita tinut minte ci ideea, acea idee nobila care odata ar putea schimba lumea. Nu omul, ci principiul, pentru ca omul poate muri sau pur simplu gresi in drumul sau alunecos.

Deseara vom muri cu ochii deschisi. Deseara vom muri pentru o idee, te voi omora pe tine, apoi incet incet in sine voi muri si eu, apoi eu si numai eu, odata voi recunoste cat mi-a fost de greu sa te parasesc. Sa te creez din namol si sa te cresc ca si cum ai fi cea mai iubita sau sa bantui singur cu sufletul gol o lume ce nu ne merita, o lume ce nu merita nimic.
Mic am fost, mic voi ramane, printre buruiene si grane, fericit am fost, trist ma voi plimba pe potecile ce intr-o toamna tarzie furtuna ne va intrista. Nu ne uita. Am fost si voi ramane, nu din cauza unei persoane ci din cauza unei idei ce m-a obsedat. Pacat ca o idee nu poti saruta cu adevarat, nu poti omora, certa, atinge, pacat ca o idee nu poti imbratisa atunci cand nu o intelegi si plange… pacat.

Deseara vom muri nu pentru o idee ci pentru noi.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , . 3 Comments »

Cu varf si indesat

Si acum te trezesti ca primesti ce odata ai oferit, il suni, dar nu e de gasit, ii cauti scuze, crezi ca nu ar fi in stare increderea sa-ti fure, dar te inseli.
Te inseala si iti spune ca te iubeste, iti cumpara multe bijuterii si termina inainte ca tu sa vii, o ascunde in celalalt dormitor, iti spune cat i-a fost de dor, ea fuge pe fereastra, iar el iti promite lumea si marea albastra.

Oare vezi in el tot ce nu vedeai in mine ? Oare cat de des te gandesti ca te iubeste cu adevarat sau doar minte mai bine ? Primesti cu varf si indesat minciuni, minciuni pe care si eu de atatea ori cu pofta le-am mancat. Imi aduc aminte cat de bine te prefaceai, cum plangeai, cum te luptai sa te cred, sa imi iau gandul de la tot ce e drept si sa ma arunc in balta ta de minciuni doar sa imi intorc privirea de la tot ce ar putea sa imi aduca un inceput de suspiciuni.

Ciudat e ca odata ma gandeam sa te pastrez nu doar pentru o clipa, acum imi dau seama ca ar fi fost o decizie pripita. Amuzant e ca odata credeam si te credeam, dar acum imi dau seama cat de mult ma amageam sa cred in ceva ce nu exista, ceva ce a gresit, dar persista sa ma convinga altceva. Satisfacator e faptul ca stiu ca acolo unde esti nu e deloc lumina, inima-ti bate puternic, iar in pauzele de plans, suspina.

Ce frumos e cand iubesti, nu ?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 4 Comments »

Lumea viselor

[…] ma lupt cu cordonul ombilical. Este primul pas pe care-l fac in lumea asta.

[Moartea]

Ridicandu-mi din nimic un univers mirific, de pe stanci de confuzie cad in propria mea capodopera. Dincolo de nebunie si senilitate acuta, trec incet pe langa ratiunea mea tacuta. O ocolesc si ajung in fantezie, in erezie, in abisul fantanii de apa rosie unde imi reculeg gandurile si sprinten alerg catre copac. Fac un exercitiu de respiratie si il privesc fara sa inspir, sa expir, fara sa ma gandesc ca transpir sub un cer de sori colorati.
Acel copac din mijlocul gradinii pare atat de departe cand spinii imi strapung talpile si fruntea si privirea imi este incetosata de sangele ce-mi curge neincetat. Mama-mi plange la picioare si o doare sa ma stie invins de un vis ce m-a alimentat de prima data cand am tipat. Vad lumina.

[Nasterea]

Ma colorezi in transparent, ma inchizi intr-un cufar de carne si arunci cheia in evident.
Cerul va fi brazdat de o cometa ce asteapta sa fie umbra cuiva. Sub umbra ei, eu voi purta carne vie si ma voi inalta dupa cum imi spune vocea mea.
Calda ca o blana de miel, nevinovata ca un suflet de miel, extraordinara in orice fel, imi aduci ofrande, nascandu-ma in pesteri calde. Ma iubesti si stii ca si ei ma vor iubi chiar daca din cauza lor voi muri. Nu conteaza.

[Trezirea]

Fiinta astenica, aura iti este frumoasa, credinta iti este puternica, dar eu ma lupt cu cordonul ombilical. Eu traiesc in real si imi las trupul in voia gandirii mele.
De as putea sa te cunosc mai bine, te-as rupe din fantezie si ti-as fura tot ce te face vie. Din tot ce iti defineste fiinta, un lucru l-as putea lasa in urma, gandul ca nu vei fi doar a mea sau poate ca nici asta. Asa cum mi s-a intamplat si mie, te-as folosi si irosi pana la epuizare, as profita de tine si te-as arunca in cuie sa te zbati in disperare. Dar destule vorbe am irosit, vorbe in valuri strangi, fie-ti privirea vesela si motivul pentru care mai plangi, caci am aflat.
Gura iti este cuib de vorbe ce ma duc in ireal, neincrederea iti este prietenul ideal, iar eu ma lupt cu cordonul ombilical. Este primul pas pe care-l fac in lumea asta. Este singura mea piedica inaintea unei lumi ce ma asteapta cu bratele deschise. M-am trezit.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 6 Comments »