O noapte alba in apartamentul bantuit

Din varf de munte pana in groapa fara fund, credeam ca ma pot baza pe motul din frunte si ca nu va mai trebui sa ma tund. Se pare ca basmele nu exista, nici sfarsituri fericite, exista doar o realitate trista si un sir de vise infinite care uneori se indeplinesc. Primesc cu bratele deschise noua locuinta ce-mi fura privirea, ce spargator de vise, ce cuib de venerat si pastrat linistea.
Curand va veni…. si asa a inceput…

Colturi lucioase, curbe delicate ce-mi mangaie orgoliul fragil, mi-am gasit adapostul de nestemate unde pot sa-mi astampar entuziasmul de copil. Imi asigur pielea cu tratamente termale, parul cu balsam din flori sintetice, stelele din zare arunca raze fatale, clipirea sa-mi omoare in aceasta ora de inchipuiri malefice. Parca in aceasta liniste criminala, rarele zgomote devin monstrii de evitat, apa calda care se scurge simuleaza un tipat de copil mic maltratat, iar vantul vrea sa distruga confortul asezat.

Patura se incoloceste in jurul trupului obosit, perna-mi maseaza ceafa, totul este pregatit pentru lunga intrerupere din gandit. Portile noptii, larg se desfac, poftind la vanat creaturile fara de culoare, orice drac sau drogat acum isi scuipa dorul ce-l doare.
La jumatate de drum linistitor, un sunet despica mireasma de acalmie instalata, un tipat lung si apasator se evidenteaza in mintea pe jumatate relaxata. Oribil isi maltrateaza corziile vocale, ce i-ar fii putut asedia cetatea senilului, ce ganduri i-au otravit mintea de ameninta ca moare? Lancii tocite imi cresteaza pielea zbarcita, urmarita de degetele tremurande, nu mai exista poteca de altadata, nu mai exista loc de vise plapande. Tot infernul simfonic s-a dezlantuit, tavanul crapa sub obiectele sparte, toate astea m-au lasat fara planuri de supravietuire in aceasta noapte.

Pierdut ca o corabie in deriva, in prag de creat testament sarac, mi-am inghitit ultimul strop de saliva si am reusit pentru o clipa sa tac. Suficient a fost sa aud golul orgasmic ce razbeste peretii negriciosi, dintr-o data nu se mai intampla nimic, iar ochii-mi palpaiau curiosi. Puteam auzi pulsul extenuat, puteam auzi cum somnul refuza sa ma primeasca inapoi, era atat de bine in patul sifonat si in asternuturile proaspete si moi. Daca totusi nu mai pot adormi poate pot sa-mi raspund ce am putut auzi, sa o iau la fuga sau sa ma ascund? Cum ramane cu noptile viitoare, de ce mi se intampla doar mie? Cum ramane cu tipetele fara culoare, si mai ales de ce imi ramane amintirea asta atat de vie?

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , , . 3 Comments »

Odiseea temporala

Imi adun privirea si apoi imi feresc goliciunea, goliciunea vasturilor intinse, a ranilor deschise si apoi umplute din vaile de sare, a vasturilor intinse si a mintilor inchise si invelite in paturi aspre de imagini fugare. Dinaintea timpului, dinaintea trecutului aura aurita-mi devoreaza coarnele ascutite, ghearele-mi pica dupa fiecare sezon, iar aripile-mi amortite aplauda in gol. Acum exista Nimicul, acum imi admir piramida, acum exista Viitorul, acum imi reinventez nemurirea. Dar am fost si eu, am fost si eu un simplu muritor, iar acum sunt ceea ce unii considera un zeu, chiar daca mie imi place sa cred ca sunt doar un alt calator. Imi place sa cred ca odata, intr-o dimensiune civilizata, nu voi fi singur pe lume, ca cineva-mi lua obrajii la sarutat si imi va da un nume adevarat. Era sfarsitul unei veri teribile, plina de nopti zgomotoase, tipete de copile si despartiri scandaloase, toate cuprinse intr-un contur de idei puerile eliberate dintr-un corp matur. Mancarea era putina, iar apa nepotabila, venele implorau rutina cand eu aveam nevoie doar de o letargie stabila. Ochii-mi cadeau pe spate, genele refuzau atingere, iar eu incercam sa uit, si am uitat, am uitat cum “gandacii” ma chemau in soapte, am uitat, am uitat… cum este cand te doare. Si atunci durea atat de bine, si atunci si acum, de asta te-am intrebat pe tine, poate ca eu nu-mi aduc aminte, dar tu, oh tu frumoasa muritoare, iti mai aduci aminte de mine? Din toti visatorii din univers, Uitare, de ce l-ai ales tocmai pe acest prapadit? Cum este posibil sa plateasca pentru ceea ce de mic copil si-a dorit? Acum exista Nimicul, acum imi admir piramida, acum exista Viitorul, acum uit cat de dureroasa e uitarea.

Nu, nu am vrut sa-l cred cand imi spunea ca nu mai exista zambete ci doar teatre si o turma de marionete, ca in curand nu va mai fi nici cuvantul ci doar momentul prezent si cel viitor, dar ce stia el, el era ca si mine, doar un alt simplu calator. Acesta este momentul, mi-a spus, momentul cand ne vom testa ideile din gand incepand cu inceputul. Ia o lama si pune-mi-o sub barbie, ia o gura de aer si apoi transfera-mi-o mie. Deci sa taiem franghiile dupa ce trecem podul catre cealalta parte, sa ne infigem unghiile in lumea care ne dezgusta si sa lasam orice inhibitie deoparte. Sa fugim in lumea in care darul primit nu ne poate duce, sa fugim dupa ea. Aceleasi cuvinte potrivite m-au convins sa ma inec in sangele pana la glezne, chiar daca ei vor rade nu-mi pasa pentru ca toata viata mea a fost un banc sec ce a incercat sa termine totul inainte sa inceapa. Odata ce hainele cad sub forma de petice, mi-a spus, imaginatia preia controlul, iar crizele amnezice metamorfozeaza gandul, asa ca intreaba-te daca tot ce a fost zis si facut poate fi incatusat in trecut? Si daca ar fi posibil, de ce si-ar dori cineva asa ceva?

Ia o lama si pune-mi-o sub barbie, ia o gura de aer si apoi transfera-mi-o mie. Degete tremurande, pulsul ridicat, remuscari deloc plapande, aveam pumnul incordat… cu o mana strange-mi gatul, imi spunea, cu cealalta lama, observa-mi venele inflamate cu venin si elibereaza-ma inainte ca cineva sa-mi descopere rusinea. Apasa usor si lasa sangele sa curga, ignora-mi tipetele si priveste-mi ochii inlacrimati si nu uita ca cei ca noi prefera sa se stinga decat sa ajunga in pozitia celor ajutati. Neputinciosii. Neputincios cad in genunchi, iti cad la picioare si simt cum lama imi graveaza in os, neputincios implor indurare, dar degeaba, nu am cunoscut si nu voi cunoaste niciodata indiferanta fericire in…

Am ajuns, aceasta este Lumea Dintre Lumi, din acest punct pot vedea Copacul in dreapta sau in stanga locul unde domneste Pacatul. Locul unde sunt ninsori neincetate chiar daca cerul este senin, locul unde rugaciunile nu sunt ascultate, iar trupul este imun la orice fel de venin. Vene de apa rece curg, stancile adapostesc muschi insangerati, de data asta nu am unde sa ma ascund, doar sa ascult soaptele celor uitati si a acelor din venele obosite ce de atatea ori m-au salvat de tine. Dar iata-ma cautandu-te, sperand sa te gasesc intreaga si neatinsa, impodobita in giulgiu de matase si in aceleasi forme ce le admiram cand lumina nu era stinsa. Iata-ma salivand dupa gandul tau malformat ce m-a facut sa imi cer scuze chiar daca nu eram vinovat. Iata-ma, dar tu unde esti? Unde-ti mai cresti coroana bogata? Unde-ti este lacasul si mana ce se vrea sarutata?

Imi adun privirea si apoi imi feresc goliciunea, goliciunea vasturilor intinse, a ranilor deschise… nu din nou…
Nu, nu am vrut sa-l cred cand imi spunea ca nu vor mai exista zambete ci doar teatre si o turma de marionete, chiar daca era evident, ea nu va mai exista, iar el va ramane glasul din Subconstient al acestui simplu spectator ce inca o mai iubea.

Bucuria de a fi copil

Cineva priveste pe fereastra murdara la dansul balerinelor de alba zapada, gandindu-se cata agonie in sunetele difuze ale vantului din aceasta perioada. Printr-o miscare de esenta de melancolie frunzele ruginite cad aleatoriu formand covoare, dar eu stiu ca melancolia nu depinde de mine ci de anotimp, dar stiu eu bine, oare? Ganduri din copilarie imi revin, lacrimi reci indraznesc a-mi curge, as vrea sa fiu puternic, dar cum sa-mi stapanesc emotiile cand copilul abandonat plange?
As vrea sa hibernez un anotimp, dar mi-e frica sa stau cu capul in jos sau sa-mi mai las incheietura sa sangereze, as vrea sa gandesc frumos, dar cum se poate asta fara sa-mi las ratiunea sa se atrofieze? Si ce rost au toate acestea, doar sa crestem si sa ne dezvoltam ca in scurt timp sa ne alteram?
Mi-am dat seama ca niciodata nu am simtit repulsia zapezii cu adevarat, sa nu mai vorbesc de sansele pe care inteligenta cica mi le-a dat. Dar tu, cand atingi gatul cuiva ii simti caldura, ii simti sangele ce incearca sa alerge pe potecile create de vene? Simti… o simti cu adevarat? Cand buzele-ti ii cuprind buza superioara simti cum timpul siret parca zboara, simti cum pielea ei prinde gust de miere de albine?
Mi-am dat seama ca douazeci si trei de solstitii de iarna, pe langa mine s-au scurs inutil, de asta veci voi regreta clipa cand am uitat fiorul bucuriei de a mai fi copil. Ce bine era cand totul era permis, cand responsabilitatiile erau doar un vis ce te faceau sa te trezesti transpirat, pacat, am pierdut ocazia sa o simt… sa o simt cu adevarat.

Inspirat dintr-o poezie veche scrisa de… mine.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , , . 4 Comments »

Tu si eu, meniti sa ramanem singuri

Imi spun ciudat cand eu ma fac remarcat, imi spun ca nu voi scapa viu, dar eu le spun ca nu ma stiu. Cine ma stie, poate recunoaste, sunt cel mai prost dintre dobitoace. Dar fara acea „tu” nu inteleg ce importanta mai are, nu, nu mai plang si tip ci doar tip pentru ca vad ca doar pe mine ma doare. Tacere. Nu falsifica, nu mai visa cand doar tu poti accepta ce ti s-a intamplat, asta-i realitatea, nu alta. Decadere. Deci nu mai visa, nu mai falsifica, greseala-ti este cioplita-n demnitate, acolo, in cuibul in care ti-ai faurit principiile ciudate. Deci cosmar deja ruginit nu ma mai cauta, nu m-am schimbat, sunt la fel de diferit, nu te mai uita in spate caci ma vei vedea doar pe mine si celalalte dobicoace. Tacere, decadere. Iti, imi sunt totuna, deci nu mai visa, nu mai falsifica imagini si figuri, e inevitabil, ba chiar indicat, tu si eu suntem meniti sa ramanem singuri.

Pueril am fost, minuneaza-te si tu, ce copil monstruos am nascut! Deci nu mai visa, nu mai falsifica, nu-l voi alinta ca in mintea mea incepe sa se maturizeze, e diabolic, cate medicamente mai trebuie sa iau sa-l calmeze? Ce nume ii vom pune? Gelozie sau Orgoliu, Mandrie sau Pesimismul Viu? Anii Copilariei sau Nopti Nedormite, Fata Agoniei sau Rusini Vorbite? Uitandu-ma la el imi dau seama ca suntem meniti sa traim separati, asta doar daca nu vrem sa crestem alti mutanti. Suntem meniti sa nu mai vorbim, sa plantam copaci si sa scriem randuri si randuri despre cum impreuna ne doream sa traim.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 4 Comments »

Plecat-ai imagine incetosata

Culori peste culori, internicul invinge lumina si eu culeg in buzunar flori de amintiri ce-mi va completa imaginea ta, dar se pare ca nu gasesc niciuna, nici macar o petala ratacita, nici macar o frunza ruginita… Dar ce mai conteaza ce vant ti-a sculptat chipul? Tine-ma usor si trezeste-ma niciodata, lasa-mi gandul sa plece si capul sa cada in bratele-ti calde. Tremurande fie-ti degetele ce-mi culeg suvitele de par, cand tu veghezi deasupra mea ce mai conteaza de adorm in minciuna sau in adevar? Timpul a fost de partea noastra si apoi pe usa din spate s-a furisat, martori ii suntem, greu i-a fost sa ne deosebeasca, si pana la urma cine a fost cel care a iubit si cel care a profitat?

Tot ce stiu e ca usor le-a fost sa ne critice atunci cand noi vroiam sa ne lase in pace, dusmanosi ne pareau atunci cand eram nervosi si nu greseau. Au vazut ce noi nu vedeam printre randuri, au vazut dincolo de cercul vicios in care ne afundam si ne-au tras de sireturi. Ne-au tras in speranta ca in nas vom pica, in speranta ca totul se va uita, dar noi ne-am ridicat mai increzatori, mai energici, coincidentele si superstitia facandu-ne mai puternici. Dar a gresi e omeneste, chiar daca nu e de dorit fiecare greseste, fiecare cade pentru a se ridica intr-o noua lume…

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . Leave a Comment »

Frumoasa si bestia domesticita

Visul

Le simt calde si agresive, simt cum imi inec papilele gustative cu saliva cuiva, de aceea sunt constient ca lupul din mine intotdeauna va dori oaia din ea. Sa fiu eu intunericul ce-i inghite limba, iar ea umbra vie de sub cariatidele de piatra ? Sa fiu eu bestia personificata de sub inutilitate adunata, alungata si silita, prin intermediul ei, sa imbratiseze gustul de imaturitate ? Sa fiu eu lupul deghizat in berbecul dominant, iar ea supremul tranchilizant ? Sa fie ea cea care mi-a furat logica si sensul vietii, dar mi-a dat o alternativa si prospetimea diminetii ? Sa fie ea scopul meu de neatins atunci cand se credea singura pe lume, dar cum sa fie asta adevarat cand ea reprezinta singurul regat unde frumusetea si bunatatea reusesc sa se adune ?

Frumoasa

Atatea intrebari si nici un raspuns, atatea dileme si adevarul se incapataneaza sa traiasca ascuns. Cum schimbi ceva nativ, cum schimbi ceva ce nu poti schimba chiar daca vrei sa o faci pentru acel cineva care imperfect nu te-ar accepta ? Blana si colti insangerati, gheare si un apetit supraomenesc, in apa tulbure apare cineva, dar cine sunt eu si pentru ce pacate primodiale trebuie sa platesc ? Balconul de deasupra mea ii ascunde batista parfumata, ii imprastie parfumul de piele prospat imbaiata si imi aduce aminte ca lupul din mine intotdeauna va visa la oaia din ea. Sarutul ei elibera ciuma, iar sanii inveninati se inroseau cand erau eliberati, erau nepretuiti si disperati dupa mangaiat si privit si totodata ultima imagine inainte de teribilul sfarsit. Atinsa de adolescenta de curand, se lupta printre dorinte si plansete, dar nu stia cum sa ceara, nu stia cum sa-si foloseasca trupul sa scoata barbatul din aceasta fiara. Sunt odios, sunt respingator, sunt tot ce cineva nu si-ar dori, dar intr-un moment urmator, inainte sa-mi termin gandul o lumina ma invalui…

Bestia domesticita

E frig. E atat de frig. Luna nu mai clipeste, iar intunericul nu ma mai doreste, zorii acum ma cheama, iar sentimentele isi scot vesmantul de teama. Picaturi albe cad greu din cauza ghetii prevestind inceputul diminetii, iar eu nu ma mai recunosc. Am mainile albe si catifelate, o fata inocenta si un trup ce se incadreaza in normalitate si decenta, dar trebuie sa recunosc ca nu e ceea ce imi doream. Sunt banal, sunt simplu in orice fel, deloc sofisticat ori complicat, sunt doar un simplu animal, sunt ceva… ceva uman. Uitandu-ma in spate am crezut ca nimeni nu merita un astfel de chin, dar timpul a facut sa devin ceea ce vroia ea sa devin incat am uitat de tot ce e cu adevarat rau sau bine, am uitat de lupul din mine si obsesia care acum ma surprinde. De ce mi-as fi dorit sa fac parte din majoritate ? De ce am visat la o viata de simplitate ?

Trezirea

Natura murea, vantul ma rascolea si timpul infrunta realitatea, noptea palea, bruma se forma si ea vorbea. Era la cativa pasi de mine, ma privea curioasa, ca toate lucrurile pe care nu le intelegeam, era frumoasa si ma arunca intr-o alta copilaroasa transa. Cu inima-mi intre dinti m-am apropiat, am privit, am adulmecat parfumul vag cel emana trupul nemiscat si slab si m-am cutremurat. Diletant in arta vietii am fost si se pare ca diletant voi ramane atat timp cat voi cauta afectiune in orice fiinta pana si intr-o perfecta statuie. Stranie senzatie te incearca atunci cand entitatea ce-ti tulbura visele in fiecare dimineata se dovedeste a fi doar o cariatida lipsita de viata. Cum e posibil ? Sa ma insele ratiunea ori privirea ? Dezamagit si rapus de minciuna m-am ratacit in furtuna, dar nu-mi pasa caci din nou intunericul ma conduce pe alt drum pana la alta viata. O alta viata, un alt trup, dar nu voi uita… nu voi uita ca lupul din mine intotdeauna va dori oaia din ea…

Publicat în Alter ego. Etichete: , , , . 10 Comments »

Nu adormi

 

Genele i se imbratiseaza, rasaritul e aici, iar ea viseaza.

Conversatii inutile se pierd in tacere caci eu stiu tot ce vrei chiar inainte de a-mi cere, iar cuvintele sunt destinate sa moara. Stiu totul despre tine, stiu ca acolo unde ai fost nu a fost lumina, stiu ca printre batai inima-ti suspina, iar intunericul trebuie sa moara. Trebuie sa doara, sa ne cuprinda melancolia, totul trebuie sa moara ca noul inceput sa ucida rutina.
Intr-un cuib de nestemate, dintr-un ou rar apare fericirea, acea creatura tare alunecoasa, pe cand la sanul nostru nostalgia vremurilor apuse creste frumoasa si loiala, creste de fiecare data cand cazi in indoiala, de fiecare data cand crezi ca ai gresit ca ai parasit, dar iubit, persoana care de nenumarate ori te-a ranit

Nu ma vei mai iubi. Uita de acele cuvinte amare, astazi noaptea si-a gasit alt croitor caci valul ei permanent se ineaca in transparent, deci nu adormi. Nu adormi cand privirea inca te mai cauta, nu adormi caci vreau sa te gasesc vesela si pregatita nicidecum peste cearceafuri adormita. Nu adormi acum cand noaptea a uitat de amurg, acum cand ceasul anunta miezul noptii si pasarile se ascund, dar nu noi. Noi nu ne vom schimba pana cand soarele va rasari, noi nu vom visa, nu ne vom odihni caci in curand impreuna nu vom mai trai. Nu ma vei mai iubi. Stii bine ca timpul ne-a inselat, in loc de o eternitate ne-a dat o noapte si o luna plina, o zi intreaga si o furtuna ce sta sa vina. Asa ca…
Nu adormi pana cand orele tarzii nu au ce mai cauta, nu adormi pana cand cocosii vor canta in cor, nu adormi pana cand noaptea se va incheia, iar noi doi ne vom injecta cu agonie si dor.

Publicat în Alter ego. Etichete: , , . Leave a Comment »