Episodul 1 : Trecutul e doar un prezent expirat

Ce e realitatea ? Ii poate gasi cineva o definitie exacta si daca e asa, acea definitie se aplica fiecarui individ ? Rau, bine, realitate, fantezie, ce sunt toate astea, cum pot fi ele identificate ? Cine suntem noi sa decidem ce tine de normalitate si ce nu, ce e incatusat in nebunie si ce nu ?

De nu erai tu poate ca la sfarsitul acestei zile si celeilalte si celeilalte, timp de multa vreme, poate ca as fi dormit linistit. Toate imaginile astea obositoare as vrea sa plece, sa ma lase in pace, sa uite sa ma mai inece cu venin. Infatisand un androgin sau poate chiar o femeie, o silueta supla intr-un colt intunecat, o creatura ce geme in durere, ce saliveaza sange si tremura in frigul socului post-traumatic cred ca se indentifica cu persoana ta, cel putin creierul asta incearca sa imi transmita.
Te uiti toata ziua la poze, pipai dorinte seci, in amintiri placute tu petreci, dar draga mea nu stii ca a ta canalizarea e infundata cu fantezie, iar instalatorul nu e de gasit ? Si totusi e o fantezie si totusi… De as putea sa te ajut, de as stii cum, de as putea sa iti alin durerea, crede-ma mi-as dori sa fac asta, iti jur ! Odata tu salvata, eu voi fi salvat, odata tu ce iti vei da seama ca norii nu sunt solizi si nu poti pluti dupa bunul plac, eu voi putea dormi linistit. In momentul acesta nu este nimic mai important pe lumea asta decat salvarea ta si asigurarea zonei.

– Esti sigur ca vrei sa faci asta, si ma privi cu o oarecare compasiune in ochi, compasiune careia daca nu venea din partea sa, ii raspundeam cu violenta.
– De cat timp ne cunoastem ? 8… 9 ani ?
– Cred ca sunt 10 amice, spuse el mandru, iar acum compasiunea din ochi i se transformase intr-o licarire, poate ca inainte de asta nu fusese chiar compasiune, poate ca am exagerat putin.
– Asa. In 10 ani la cate cazuri am lucrat impreuna ?
– Multe, prea multe zic eu.
– Si atunci, care e problema ?
– Ok, am inteles ideea. Te descurci, dar daca vreodata simti ca nu mai poti face fata, te poti retrage si nimeni nu te va acuza de nimic, ai inteles ? Nimeni ! A spus un „nimeni” accentuat incat si acea minora violata de un grup de cinci, s-ar fi ridicat in picioare si ar fi infruntat lumea din nou fara a se mai uita in spate.
– S-a facut. Nimeni. Dar al meu „nimeni” nu a fost chiar atat de increzator, ba mai degraba ingrijorator.

Iata-ma din nou in fata unui caz important. O sansa pentru a face dreptate la un nivel la care putini dintre oameni au acces. Ce griji sa imi fac, era un tipic caz de omucidere. Suspect necunoscut intra prin efractie in casa unei tinere asistente medicale surprinzand-o in timp ce aceasta dormea. A legat-o la maini si picioare, a violat-o si apoi a strangulat-o pana si-a dat ultima rasuflare. Gelozie ? Probabil. E o luma dura, unde fiecare lupta pentru partea lui. Tot ce trebuie sa fac acum este sa ma concentrez asupra detaliilor. Pot face asta, nu ? Da, o pot face si voi demonstra lumii ca totul este in regula. Voi demonstra lumii ? Hm… de cand dracu trebuie sa demonstrez eu ceva lumii ? Imi voi demonstra MIE ca totul e in regula. Da, mie si doar mie imi voi demonstra !

Iata-ma din nou plimbandu-ma pe aceste coridoare simple, iar  simplitatea lor infricosatoare parca ar incerca sa prevesteasca ceva rau. Ca si cand mergi pe o targa pe un coridor alb si in jurul tau sunt multi oameni agitati, intr-un final ajungi intr-o camera alba cu multe aparate, iar acei oameni agitati acum au masti, atunci stii ca ceva grav s-a intamplat sau se va intampla. Asa sunt si aceste coridoare, odata ce ai ajuns pe ele stii foarte bine ca ceva grav s-a intamplat sau se va intampla. Ma intreb, daca un politist se simte asa, oare cum se simt suspectii ?

– Ah… aici erai. Am dosarul cazului tau. Victima in varsta de 25 de ani, asistenta la spitalul municipal, necasatorita…
– Am citit si eu dosarul, i-am raspuns apasandu-mi ochii ca si cum as spera, in zadar totusi, ca pofta asta de somn sa treaca odata.
– Cam morocanos in dimineata asta, si ma batuse pe umar crezand ca acest impuls ma va trezi. Vrem acelasi lucru, ca pe vremuri, pacat totusi ca doar eu stiu ca nu va trece asa de usor.
– Am insomnii.
– Ooo… nu ti-ai facut somnul de frumusete ?
– Haha ! Ai ghicit. Eu merg pe partea asta, ne auzim mai tarziu.
– Ne auzim. Aaaa, inca ceva… a fost vazuta cu o zi inainte de crima cu un tanar ce poate fi identificat de martor.
– Ce martor ?
– Avem un martor. Se pare ca vecina de vizavi i-a vazut impreuna. Mercule… poate fi cel pe care il cautam, stii cat de bine ar fi pentru moralul tau, nu ?
– “Poate fi cel pe care il cautam” ce simplu ar fi. Ce moral ? Mai am asa ceva ? Daca, din greaseala cuiva, a mai ramas un pic de moral, se afla undeva bine ascuns.
– Hei ! Momentan e tot ce avem. Iar aici drumurile noastre s-au despartit.
Vazandu-l in capatul celuilalt coridor, in fata biroului sau, am strigat spre el :
– Auzi…
– Da ?
– Martorul e in sala de interogatoriu ?
– Te asteapta de aproape o ora.

Va urma…