Inchisoarea rosie

Fara o destinatie, cutreier strazile in miez de noapte, nu-mi aud gandurile, nici macar viata pulsand, dar stiu ca focul ce ma distrugea acum a ramas doar un jar fumegand. Poate nenorocul meu este o enigma, si nu sunt in stare sa o vad, sau poate este doar o gluma la care nu am apucat sa rad. Cu ochii timizi si mintea de demult pierduta culegeam fire de albeata dintre caramizile care inaltau o inchisoare temuta.
Niciodata nu mi s-au parut mai frumoase stelele si cerul noptii, lumina celor doua lumi si adevarul de la sfarsitul vietii. Luptandu-ma cu focul, sub clar de ultima constatare, insist sa-mi incerc norocul si sa cer o ultima favoare. Vreau o modificare in trecut si sansa la o noua viata, vreau sa vorbesc atunci cand am tacut si sa vad zorii de maine dimineata.

Momentele clare si concrete sunt ca o minune, rare, mandre si purtand un nume. Inchisoarea rosie. Asta este adevarata oportunitate, nu voi mai fii un pion, nu voi mai avea rusine, si voi deveni o somitate, iar ei se vor lauda cu mine.

Putine suflete au fost alese, dar destul de multe, unul dupa unul, in sir dezordonat, ca vantul primaverii, s-au adapostit in gaurile cladirii, si acolo au ramas. Intrarile erau multiple, dar iesiri niciuna, iar optiunile erau simple: nimeni nu parasea pasunea. Ne era foame si foamea ne chinuia, si doar speranta altora ne potolea si asa foamea noastra continua intr-un cerc vicios, unul din cele noua. Si mai eram si eu. Imi era foame, si foamea ma mistuia, si imposibila era durerea, ce nu se mai potolea. Cand totul pentru ce ai luptat se naruieste, cand familia ta te iubeste, dar nu stie ce se pregateste, ceva trebuie sa se schimbe. De aceea, cer iertare zeitatii, dar eu imi pregatesc decesul, stiu ca este gresit si demn judecatii, dar am incercat totul, iar eu nu sunt Alesul.

Este timpul decadentei si moartea tortionariilor ascunsi, al momentului dinaintea sentintei si dreptate fratilor plansi. Imi asez giulgiul de revolutionar si imbratisez curajul de dinainte, caci eu trebuie doar sa deschid ochii si pasesc spre INAINTE.

#colectiv

Renasterea de sine

In miez de obscur neprogramat, m-am ratacit, de continuat cand tot ce am invatat s-a dovedit a fi un mit. Un etern labirint ma limiteaza, judecata ma paraseste si eu vreau sa ma mint: cine nu iubeste, nu greseste. Heliofili, sub cer de smoala, ochii-mi sunt inutili, acum trebuie ma las purtat de simturi cand mintea-mi este goala. Dar cum sa ma bazez pe emotii si simturi cand toata viata le-am evitat si mi-au ramas doar franturi?

Am ajuns un copil in lumea emotiilor, eu un sclav timid, ele un stapan nemuritor. La ordinul lor, de un suport rigid, gandurile imi sunt legate cu ata transparenta, si din exces din tiranie, ma lasa sa cred ca ma pot retine in aceasta stare latenta.

Razbunarea va deveni unealta mea de incredere, voi razbi si voi rade, voi trece peste acest moment de decadere si eu… eu voi zambi. Voi razbi in aceasta lume controlata de „ele” , eu voi razbi!!!

Trezirea din realitate

M-am trezit in miez de noapte, inca odata, vorbind cu mine in soapte despre ce nu voi face niciodata. M-am trezit in miez de zi, inca odata, inaltandu-ma catre razele de soare vii si admirand viata mea necoapta. Sunt atat de tanar si atat de curios si nu reusesc sa gasesc o piesa de adevar in cuvintele vantului anevoios. Imi asez capul dezorientat pe perna de idealuri culese, mare este lumea in comparatie cu gandurile mele atent alese, mare este dorinta care inca imi antreneaza firea.

Corabia raspunsurilor a plecat din port, dar eu am ramas pe mal, am ramas sa contemplez la ce a fost cand m-am lasat condus de val. Ce putere se ascunde in mine? Ce sunt eu? De ce am strivit intre palme ceva ce nu putea fi strivit si nici nu m-a durut, de ce am puterea unor o suta sa fac ceva ce nimeni nu a putut? Cum este posibil cand eu sunt doar un copil incatusat in puritate, vreau sa fiu obisnuit, vreau sa fac parte din normalitate. De as clipi as pierde legatura cu monotonia, de teama sa nu raman izolat, ma prefac ca-mi place nebunia si asa poate nu voi fii depistat. Lipsiti de incredere, acesti oameni au un mod gresit de a gandi, vor sa devina eterni din seminte de rautate si alte zeci de mii. Precum oile fara orientare pleaca capul la orice adiere, desi drumurile sunt pavate cu intentii fara iertare si asta le aducea placere. Locul meu nu este in prezent, dar nici in viitor, caci eu nu sunt pregatit. Intelegerea ma intepa si am inteles, niciodata nu voi fi cum am fost odata. Niciodata nu voi fi asa cum am fost odata, niciodata lumea nu o sa ma mai cunoasca asa cum nimeni nu a ajuns sa o faca. De la sine, din acel moment culorile s-au schimbat, nici nu a trebuit sa ma uit foarte atent pentru ca totul se uita atent la mine si ma simteam complexat. Limita este cerul si nimic nu ma poate razbi, voi pleca in lume sa aflu adevarul despre mine si ce as putea deveni. Si asa a inceput…

Puterea de a nu simti

Creste puterea sub noi, creste pulsul in vene, in timp ce-mi privesc mainile cu sange si noroi strangand gatul temerilor eterne. Am gasit fantana tineretii vesnice, am gasit copacul ancestral al intelepciunii, dar veci nu voi reusi sa renunt la sentimente si la povara de a le mai simti.

Fantana

De sete, sangele ni l-am baut, de somn, reciproc ne-am batut…

Am plecat batran si obosit, m-am intors tanar si coplesit de cate oportunitati imi oferea universul infinit. Pe un drum unde serpii ne-au otravit si plantele ne-au muscat, pe acolo am pasit increzatori ca vom gasi fantana cu apa magica de adapat. Apa era putina si lumina rara, mancarea era inexistenta si natura deloc generoasa, dar noi nu ne-am oprit. Din lipsa de apa, sangele ni l-am baut, de dorul de somn trupul ni l-am batut, dar nu ne puteam opri. O singura data ne-am oprit cand energia s-a terminat si picioarele ne-au lasat, o clipa ne-am asezat si atunci s-a intamplat cel de neasteptat. Prin venele-i firave, siroaie de venin crud isi construiau traseul spre inima in timp ce eu alergam fara sa ma uit in urma. De vei gasi ce altii nu au putut, de vei simti gustul de apa magica ce altii nu au baut, aduti aminte ca viata nu inseamna doar atat.
Am plecat doi, dar m-am intors singur purtand o cocoasa de amintiri si adevar, ce rost au toate, moartea si viata cand tu esti etern tanar? Ce sens are gustul veacurilor daca lipseste intelepciunea batranilor?

Intelepciunea

Nu stiam sa traiesc, puteam schimba lumea, dar nu stiam cum sa gandesc si nu imi pasa, taieturile se vindecau, bolile paleau, dar de ce amintirile tot mai tipau? Cum pot uita, cum le pot astupa, trebuie sa gasesc copacul intelepciunii sa imi pot ingropa rusinea. Si orizontul s-a deschis sub privirea mea curioasa, viata era nemarginita, aveam soarele ce se impunea cu a lui coroana care imi oferea poame de indrazneala. Si asa a inceput acel ceva ce se va numi aventura mea de nu mai simti. Cu lipici mi-am sters ochii inecati, vedeam doar negura dureroasa, cu sare mi-am hranit muschii despicati pentru a intelege viata maiestuoasa. Si am inteles, nu eu sunt de vina, ci ei si ceea ce au ales, nu eu sunt responsabil de lipsa de lumina daca soarele a apus. S-a mai spus si se va mai ucide pentru doar cateva gramezi de cuvinte, nu cuvantul ne-a facut, nu frica de sentimente trebuie sa ne construiasca un trecut. Am evoluat intr-un egoist, un vizionar ce a crezut ca decadenta personala imi va aduce sfarsitul, dar nu acum, acum cand mi-am dat seama ca viitorul depinde de mine, de nimeni altul.

Legends never die

Genial!!!

O noapte alba in apartamentul bantuit

Din varf de munte pana in groapa fara fund, credeam ca ma pot baza pe motul din frunte si ca nu va mai trebui sa ma tund. Se pare ca basmele nu exista, nici sfarsituri fericite, exista doar o realitate trista si un sir de vise infinite care uneori se indeplinesc. Primesc cu bratele deschise noua locuinta ce-mi fura privirea, ce spargator de vise, ce cuib de venerat si pastrat linistea.
Curand va veni…. si asa a inceput…

Colturi lucioase, curbe delicate ce-mi mangaie orgoliul fragil, mi-am gasit adapostul de nestemate unde pot sa-mi astampar entuziasmul de copil. Imi asigur pielea cu tratamente termale, parul cu balsam din flori sintetice, stelele din zare arunca raze fatale, clipirea sa-mi omoare in aceasta ora de inchipuiri malefice. Parca in aceasta liniste criminala, rarele zgomote devin monstrii de evitat, apa calda care se scurge simuleaza un tipat de copil mic maltratat, iar vantul vrea sa distruga confortul asezat.

Patura se incoloceste in jurul trupului obosit, perna-mi maseaza ceafa, totul este pregatit pentru lunga intrerupere din gandit. Portile noptii, larg se desfac, poftind la vanat creaturile fara de culoare, orice drac sau drogat acum isi scuipa dorul ce-l doare.
La jumatate de drum linistitor, un sunet despica mireasma de acalmie instalata, un tipat lung si apasator se evidenteaza in mintea pe jumatate relaxata. Oribil isi maltrateaza corziile vocale, ce i-ar fii putut asedia cetatea senilului, ce ganduri i-au otravit mintea de ameninta ca moare? Lancii tocite imi cresteaza pielea zbarcita, urmarita de degetele tremurande, nu mai exista poteca de altadata, nu mai exista loc de vise plapande. Tot infernul simfonic s-a dezlantuit, tavanul crapa sub obiectele sparte, toate astea m-au lasat fara planuri de supravietuire in aceasta noapte.

Pierdut ca o corabie in deriva, in prag de creat testament sarac, mi-am inghitit ultimul strop de saliva si am reusit pentru o clipa sa tac. Suficient a fost sa aud golul orgasmic ce razbeste peretii negriciosi, dintr-o data nu se mai intampla nimic, iar ochii-mi palpaiau curiosi. Puteam auzi pulsul extenuat, puteam auzi cum somnul refuza sa ma primeasca inapoi, era atat de bine in patul sifonat si in asternuturile proaspete si moi. Daca totusi nu mai pot adormi poate pot sa-mi raspund ce am putut auzi, sa o iau la fuga sau sa ma ascund? Cum ramane cu noptile viitoare, de ce mi se intampla doar mie? Cum ramane cu tipetele fara culoare, si mai ales de ce imi ramane amintirea asta atat de vie?

Nu am baut laptele, dar am mancat prajiturile

Zapada s-a transformat in apa, in lacrimi ce a inecat sufletele ce incercau sa se potoleasca. Fara ca optimismul sa-mi joace feste, fara sa sper in zadar, de tine as vrea sa primesc de veste, mai mult decat orice alt dar. Sfarsit de an si de lume, as vrea sa te intorci ca si cum din timp ai banui fara sa-ti rostesc vreun nume, deoarece fara o mostra de al tau parfum, nici eu, nici Mercu nu am mai fii.

De ce nu pot sa ma multumesc cu doar o coaja de paine, de ce nu imi este de ajuns lumea si te vreau doar pe tine? Creatura diurna vrajita de luna inca ma mai colinda rasuflarea ta calda in anotimp de iarna, gand vechi si frumos, dureros de mult imi placi, vesnic mintea sa-mi ataci in astfel momente de malancolie ce-ti construieste temple numai tie.

Lipici mirosind a brad curge din mainile noastre incrucisate, cadoul meu a sosit, usor timid imbodobit, cu doua buze de vant uscate asteptand cu nerabdare momentul potrivit.
Ce am mai fii daca altii ne-ar desparti?