Si eu vreau sa apar pe afisele cu „s-a facut disparut un om”

Cand neoamenii, cand ciudatii au construit lumea, pe stalpii de sustinere s-a imprimat geniul, au cunoscut nemurirea, dar au schimbat si timpul. Este timpul ultimului. Chiar inainte sa adorm, dis de dimineata mi-am clatit ochii cu spirt, mi-am incendiat patul neconform si m-am pregatit sa merg la circ. Stapan si subjugat, aici lucrez eu, in acest iad personalizat fiecare-si ocupa cusca incapatoare, isi leaga zgarda ruginita si-si asculta stapanul, intr-o lume unde ciudatii se ascund in frica, cum am reusit sa ajung ultimul?

Unii deja au adormit in post, altii fac acrobatii pe sarma, dar daca toti vor fugi „fara rost”, ce va mai ramane in urma? Am ajuns ultimul. Poate sa-mi fosneasca sub picioare bacnote, poate sa-mi hraneasca orgoliul, dar daca ar fi sa aleg intre un astfel de statut si violul in miez de noapte, legat la ochi, intotdeauna as alege violul. De ar fi cu putinta, dar ma indoiesc, in veacurile ce vor urma, in viitorul apropiat, de as cunoaste suficienta vointa, as elabora un plan complicat pentru a evada din acest iad inghetat. Am ajuns ultimul… om. Tin minte cand am bagat intr-o sticla de plastic si ultima speranta, am sorbit si ultima picatura si m-am intrebat ce inseamna a trai bine psihic, ce inseamna a avea viata cu adevarat si nimeni nu a indraznit sa-mi raspunda.